— Deci tipul a omorât-o înainte.
— Exact. Cu șase sau opt ore înainte. Decesul nu a survenit noaptea, ci la prânz, înainte ca Blaine să se ducă la cârciumă.
— Și nu s-a putut redeschide cazul?
— A fost deja apelat și declarat nevinovat de Tribunal. Noi nu învinovățim sistemul judiciar; preferăm să credem că uneori jigodiile se strecoară prin breșele lui. Din păcate, se întâmplă și în sens invers. Dar în situația asta nu e cazul, nu credeți?
Ted nu avea nevoie să audă mai mult.
— Iar tu vrei să-l omor pe Blaine, nu-i așa?
Lynch lăsă să i se vadă dinții perfecți.
— Știam eu că sunteți un bărbat inteligent.
3.
Se opri în fața frigiderului. Susținută de un magnet în formă de măr se afla acolo o fotografie a lui Holly pe care uitase să o ascundă. Fetele desenaseră
pe margine o serie de dreptunghiuri concentrice strălucitoare. Holly ieșea din mare alergând, într-un costum de baie roșu, care mult timp după aceea fusese favoritul lui Ted. Femeia râdea, cu capul lăsat într-o parte, cu părul lung și blond în vânt. Fotografia fusese făcută chiar în momentul în care un picior dispărea în spatele genunchiului, astfel încât singurul său punct de sprijin părea că violează regulile de bază ale echilibrului.
Trecuse foarte mult timp de când fotografia aceea se afla acolo. Ted o privi uitând, în primul rând, pentru ce anume se dusese în bucătărie. Apucă
poza de un colț și trase de ea. Aproape că putea auzi râsul lui Holly, și VP - 11
imediat după aceea plânsetul ei, întrerupt de urlete sfâșietoare, la ușa biroului lui… Cum putea Ted să-i facă ei una ca asta?
Trase de un sertar la întâmplare și lăsă fotografia lângă niște ustensile de bucătărie, care habar nu avea la ce serveau.
În frigider mai erau două beri. Cu o singură mână apucă de gâtul sticlelor și închise ușa cu piciorul. Se sprijini de blatul mobilei de bucătărie. Lynch se afla tot în salon, iar invitația de a bea ceva îi venise spontan, iar acum îi părea rău. Ted avea nevoie să stea puțin singur cu gândurile lui, căci imediat ce necunoscutul acela îi sugerase planul său, adevărul este că simțise niște furnicături ciudate în corp. Nu era partizanul dreptății făcute cu propriile forțe – nu în sensul strict al cuvântului –, chiar dacă credea că lumea ar funcționa mai bine fără paraziți de teapa lui Blaine. Nu reprezenta nicio motivație pentru el să omoare pe cineva, nici măcar nu susținea pedeapsa cu moartea, sau cel puțin asta spunea când era întrebat. Uneori, în poligonul de trageri, în timp ce silueta de carton se deplasa, iar el încerca să țintească în cap, își imagina că-l doboară pe unul dintre cei răi, pe cineva care ar fi comis o faptă atroce sau un act vrednic de dispreț. Ted dădu din cap ca pentru sine.
Lynch poate că nu era un agent de vânzări în sensul strict al cuvântului, dar reușise să declanșeze resortul potrivit pentru ca Ted să ia în considerare în mod serios propunerea sa.
Continua să fixeze magnetul cu privirea. Acum că fotografia lui Holly nu se mai afla în raza sa vizuală, putea să gândească limpede. Ideile lui Lynch îl seduceau; exista ceva profund, ceva decisiv, convingerea că dacă Ted avea să-l omoare pe unul dintre băieții răi, Holly și fetele urmau să-l vadă ca pe un justițiar, nu ca pe un laș.
Întorcându-se în salon, îi trecu prin cap năstrușnica idee că nu avea să
găsească acolo pe nimeni. Lynch probabil că plecase sau, și mai rău, poate că
întâlnirea lor fusese rodul imaginației sale.
Dar se afla tot acolo, cu cele două dosare în față. Se ridică în picioare ca să
ia sticla pe care i-o oferea Ted, și îi mulțumi înclinând din cap. Bău zdravăn.
— Cum au aflat?
Ted se așeză din nou.
— Chestia cu sinuciderea?
Ted încuviință.
— Organizația are metodele ei, Ted. Nu știu dacă e înțelept să vi le spun.
— Cred că măcar atâta merit și eu, dacă tot îmi ceri să omor un om.
Lynch rămase pe gânduri.
— Asta înseamnă că mă pot baza pe acceptarea propunerii noastre?
— Nu înseamnă absolut nimic. Pentru moment, vreau să știu cum de-ați aflat?
VP - 12
— Mi se pare firesc. Lynch mai trase o dușcă și lăsă sticla pe masă. Avem două modalități prin care ne selectăm candidații. Prima este cea prin care-i găsim pe majoritatea dintre ei, dar este și cea care a demonstrat că este mai puțin eficientă. Fără îndoială că e mare păcat. Avem psihologi dedicați cauzei noastre care ne anunță despre posibile cazuri; este o licență pe care noi și profesioniștii noștri ne-o permitem, dar care știm că violează oarecum confidențialitatea pacienților. Totuși niciodată nu forțăm pe nimeni. Ne prezentăm așa cum am făcut eu la ușa dumneavoastră. Dacă propunerea noastră nu este acceptată de candidat, dispărem fără urmă. În cazul dumneavoastră, trebuie să recunosc, intrarea mea a fost ceva mai intempestivă decât de obicei. Am crezut… în fine, că am ajuns prea târziu.
— M-ai spionat?
— Nu chiar. Când ajung acasă la un candidat, obișnuiesc să arunc o privire pe proprietatea omului. Chiar dacă în cazul dumneavoastră știam că
soția și fetele sunt în călătorie, mereu poate să se găsească vreun membru al familiei sau vreun prieten neașteptat… ori un câine căruia nu-i plac vizitele.
În timp ce dădeam o raită primprejur ca să mă asigur că totul este în ordine, am văzut de la fereastra biroului ce erați gata să faceți.
— Înțeleg. Atunci chiar că m-ai spionat.
— Îmi pare rău. Încercăm să ne băgăm nasul cât mai puțin posibil.
