— Care este cealaltă modalitate de selecție?

— Ah, da! Vedeți dumneavoastră, Ted, există mulți oameni foarte recunoscători organizației, astfel încât, într-o oarecare măsură, se simt datori. Mulți dintre acești profesioniști despre care v-am vorbit fac parte și ei din acest grup. Dar în general este vorba despre…

— Despre persoane care au o legătură cu victimele, arătă Ted înspre dosare.

Lynch părea genul de om care se simțea mai în largul său când lucrurile erau doar insinuate, și nu când se dădeau explicații concrete. O grimasă de dezgust i se citi pe chip preț de câteva secunde.

— Este adevărat, recunoscu Lynch, dispus să închidă subiectul. Acum dați-mi voie să vă explic ce se găsește în celălalt dosar.

Lynch dădu deoparte dosarul lui Blaine. Îl deschise pe celălalt, care era mult mai subțire. Pe prima pagină se găsea o fotografie în culori cu un bărbat ce stătea în picioare pe puntea unei ambarcațiuni. Avea în jur de patruzeci de ani și purta o vestă de salvare; ținea în mână o undiță cu un pește imens.

— Și ăsta cine mai e?

— Îl cheamă Wendell, poate că ați auzit vorbindu-se vreodată despre el.

Este un om de afaceri foarte apreciat.

VP - 13

— Nu-l cunosc.

— Mai bine.

Ted lăsă la o parte fotografia. Dosarul conținea doar câteva foi scrise la mașină și câteva hărți cu adrese. Foarte puțină informație în comparație cu celălalt.

— Pe cine a omorât omul de afaceri? Pe nevastă-sa? Lynch zâmbi.

— Wendell nu are soție. Și nu a omorât pe nimeni. El nu e ca Blaine, e ca dumneavoastră.

Ted își arcui sprâncenele.

— Și el era gata să-și ia viața, spuse Lynch. Și el, la fel ca dumneavoastră, știe ce dureros și de neînțeles ar fi pentru familia lui dacă s-ar sinucide.

Înțelegerea este următoarea, Ted: dumneavoastră îl omorâți pe Blaine, și astfel îi veți oferi pacea și dreptatea familiei Amandei Herdman, iar noi, drept mulțumire, vă permitem să faceți parte dintr-un lanț din care Wendell este doar o verigă, iar dumneavoastră următoarea.

Ted rămase o clipă pe gânduri. Înțelese imediat.

— După ce-l omor pe Blaine; trebuie să-l omor și pe Wendell?

— Exact. El știe deja, și o să vă aștepte. La fel cum și dumneavoastră o să

așteptați aici în casă ca următoarea verigă a lanțului să-și facă apariția.

Gândiți-vă, Ted! Gândiți-vă cât de diferit va fi pentru familia dumneavoastră

când va descoperi că un necunoscut a intrat în casă și v-a împușcat, în comparație cu sinuciderea…

— Nu continua!

— Știu că v-ați gândit la toate, spuse Lynch neluând în seamă ce-i ceruse Ted, că e mai bună sinuciderea decât să dispari fără urmă. Dar acum există

posibilitatea cea mai bună de a fi eliminat, de a rămâne în memorie ca o victimă a fatalității. Gândiți-vă că ar fi mult mai ușor pentru fetele dumneavoastră să treacă peste așa ceva. Nu știu dacă știți, dar mulți copii, în mod special cei mici, nu ajung niciodată să se recupe…

— Ajunge! înțeleg.

— Atunci, ce ziceți?

— Ar trebui să mă gândesc puțin. Wendell este un om nevinovat.

— Haideți, Ted. Am făcut asta de multe ori. Dumneavoastră știți deja răspunsul. Oferta nu este benefică numai pentru dumneavoastră, ci îl va ajuta și pe Wendell, care în momentul ăsta așteaptă în casa lui de lângă lac să i se îndeplinească ultima dorință.

— De ce nu vă ocupați voi de el?

Lynch nu schiță niciun gest. Zâmbetul său scotea în evidență, exact așa cum tocmai mărturisise, că fusese protagonistul acestui demers de a VP - 14

convinge de multe ori. Știa ce să răspundă la fiecare întrebare. Asemenea unui vânzător de telefoane, nu făcea decât să parcurgă un chestionar.

— Noi suntem băieții buni din povestea asta, Ted. Credem că cei care ucid trebuie să moară. Nu facem decât să-i punem în contact pe cei care au reușit să-și bată joc de sistem cu cei care sunt dispuși să-și dea viața pentru o cauză dreaptă. Și v-am ales pe dumneavoastră. Este șansa dumneavoastră. Și mă tem că e și ultima.

Ted își coborî privirea. Din buzunarul pantalonului îi ieșea biletul găsit pe birou. Nu-și mai amintea că îl băgase acolo. Îl scoase și îl dezdoi, departe de Lynch, care-l observa așteptând răspunsul.

E ULTIMA TA SCĂPARE, citi.

Lynch tocmai folosise aproximativ aceleași cuvinte.

4.

Edward Blaine locuia singur într-un cartier al clasei de mijloc. Vecinii îl detestau. Caracterul său ursuz și misterul ce învăluia activitățile sale șubreziseră relația cu aceștia până ce o transformaseră într-o conviețuire tensionată și incomodă. Blaine era o lichea, și partea cea mai proastă era că

jigodia părea să se simtă mulțumită așa, sfidând pe oricine i-ar fi ieșit în cale, cu ochelarii săi de soare cu lentile-oglindă și surâsul autosuficient.

Încercaseră să vorbească cu el, într-un mod conciliant dar și amenințător, și nimic nu funcționa. Asemenea unui copil rebel – chiar dacă trecuse deja de treizeci de ani –, părea să se încăpățâneze să-și stingherească aproapele de fiecare dată când cineva se apropia sau încerca să ajungă la vreo înțelegere cu el. Nu respecta nicio regulă de conviețuire, începând cu îngrijirea grădinii sau a câinelui său Magnus, un fioros rottweiler care avea trista soartă de a-și petrece ore și ore în lanț, lătrând la oricine trecea prin preajmă. Chefurile cu prietenii, exploziile zgomotoase pe care le scotea motocicleta lui, muzica dată la maximum, toate astea erau chestii firești la el. Nu era nimeni surprins când venea acasă cu prostituate, beat sau drogat, pentru ca ceva mai târziu să le dea afară, iar bietele femei mergeau aproape goale pe trotuar în așteptarea unui taxi.

Când acuzația de asasinat a devenit publică, mulți au sărbătorit, ba chiar s-au oferit să depună mărturie cu privire la comportamentul nepotrivit al celebrului lor vecin. Câțiva chiar regretau faptul că Blaine alesese s-o omoare pe femeie la ea acasă și nu la el, căci l-ar fi putut distruge cu o declarație-beton care să-l trimită după gratii vreme de câțiva ani. Nimeni nu VP - 15

se îndoia că Blaine era asasinul acelei biete fete. Vecinii au sărbătorit anticipat ceea ce credeau a fi un lucru cert: Blaine avea să fie trimis în judecată și găsit vinovat de uciderea Amandei Herdman. Un vis devenit realitate.

Doar că procurorul se văzu obligat să-i dea drumul. Un alibi solid ca o stâncă făcuse posibil acest lucru. Mai mulți martori îl văzuseră pe ticălos într-un bar la ora la care avusese loc crima și câteva camere de supraveghere aduceau dovada că era imposibil ca Blaine să fi fost asasinul.

Vecinii săi nu erau de aceeași părere și, firește, nu pricepeau cum de reușise nemernicul să păcălească sistemul judiciar; poate că avea vreun frate geamăn, dar, oricum, într-un fel îi păcălise pe toți. Acum nu numai că

trebuiau să se lupte cu un ticălos, dar și cu un criminal. Mulți luau în calcul foarte serios posibilitatea de a se muta.

Ted citi conștiincios raportul pe care Lynch i-l dăduse, în timp ce degusta un hamburger, așezat la masa din margine a unui fast-food. Nimeni nu avea să-i ducă dorul lui Edward Blaine, se gândi el. Putea să intre în casă pe ușa din față fără să se teamă că ar fi fost văzut; vecinii nu aveau să vorbească.

Memoră toate datele de care avea nevoie, ca de exemplu faptul că tipul ascundea o dublură a cheii sub preșul de la intrare. Câinele nu era o piedică.

În timp ce mușca din hamburger, urzi un plan simplu; reuși să uite de propriile sale probleme în timp ce sorbea din Coca Cola și înghițea cartofi prăjiți cu pumnul, iar chestia asta îl uimi. Fotografiile Amandei Herdman și câteva detalii scabroase din trecutul și prezentul lui Blaine îl făcuseră pe Ted să-și dorească într-adevăr să-l omoare. Tocmai înțelesese ce-i spusese Lynch despre fisurile din sistem. Exista ceva revigorant în a putea corecta acea greșeală, iar Ted simți acel fior.