VP - 25

Lângă singura fereastră existentă se găsea un birou pe care Laura îl folosea doar uneori în timpul ședințelor sale. De data aceasta se așeză în fotoliul din fața lui Ted. Între ei era o măsuță joasă pe care nu se afla decât un pahar de plastic cu apă. Ted nu-l bea niciodată.

— Povestește-mi ce-ai visat.

— Stăteam acasă în salon privind spre verandă. Pe masă era oposumul care mânca unul din picioarele lui Holly. Holly nu se afla acolo, doar piciorul ei, dar eu știam că îi aparținea ei. Am ieșit imediat și am căutat ceva ca să

azvârl în animal și să-l sperii, iar atunci am văzut pe jos o cutie pe care am recunoscut-o imediat. Era cutia mea de șah.

Dacă ar fi fost una dintre acele terapeute care să noteze detaliile într-un carnețel, Laura n-ar fi putut să nu o facă în momentul acela, din pricina tonului extrem de sobru din vocea lui Ted. Laura nu lua niciodată notițe; avea o memorie prodigioasă.

— Am aruncat cu piesele de șah în animal, chiar dacă nu-l nimeream niciodată, continuă Ted. Se ferea într-un mod inexplicabil. Iar piesele nu păreau să se sfârșească vreodată. Atunci am găsit-o pe Holly în grădină, și cred că în spatele ei era marea. Nu-i așa că-i amuzant ce poate născoci mintea omenească?

Ted omise faptul că făcuse praf oposumul cu Browningul său. Era prea asemănător cu ceea ce plănuise să facă cu propriul său craniu, dacă nu ar fi intervenit Lynch. Era acel tip de detaliu pe care prefera să-l păstreze pentru sine.

— N-ai omorât oposumul? întrebă Laura, făcând, nu pentru prima dată, paradă de un neliniștitor al șaselea simț.

— Nu.

Femeia încuviință din cap.

— Când a fost ultima dată când ai visat ceva în legătură cu șahul?

— Niciodată.

Ea căzu puțin pe gânduri, ca să-și caute cuvintele potrivite.

— Ted, trebuie să vorbim despre ce s-a întâmplat în anii aceia. Trebuie să-mi povestești de ce un băiat cu reale aptitudini pentru șah decide să

abandoneze atât de brusc. Nu ai mai jucat de-atunci niciodată?

— Nu la modul serios. Le-am învățat pe fetele mele, și m-am jucat cu ele de câteva ori, dar acum joacă singure.

— Spune-mi de ce n-ai mai jucat?

Nu era prima dată când Laura încerca să abordeze tema aceea. Ted a opus o oarecare rezistență în trecut, iar ea nu insistase, dar nici să vorbească

despre anii aceia nu-l neliniștea în vreun fel. Se așeză mai bine în fotoliu și începu:

VP - 26

— Tata m-a învățat. La șapte ani îl băteam la șah cu destulă ușurință. M-a dus în vizită la un bătrân care locuia în Windsor Locks, orașul lui natal, care se bucurase în trecut de un anumit prestigiu ca șahist.

Ted făcu o pauză. Faptul că-și amintea de mentorul său, poate că singurul adult pentru care simțise respect și admirație în viața lui, îi provoca un amestec de nostalgie și durere.

— Numele său era Miller; cred că am mai vorbit despre el cândva. Când l-am văzut pentru prima dată, mi s-a părut extrem de bătrân, avea părul cărunt, lung pe sub urechi, și chipul zbârcit. N-am vorbit prea mult atunci.

Ne-am așezat în fața unei table de șah pe care o ținea în garaj, unde le dădea lecții băieților din oraș, și am jucat o partidă; tatăl meu se uita la noi. Am făcut puține mutări, nu mai mult de douăzeci, și atunci Miller l-a luat pe tata deoparte și au vorbit între patru ochi. Eu am rămas pe loc, așteptând. M-am gândit că Miller avea să-i spună că nu eram bun, că mai bine mă întorceam cu tata acasă și că asta avea să fie totul. În schimb, au trecut opt ani, până ce am împlinit cincisprezece, timp în care l-am vizitat de două-trei ori pe săptămână.

— Cu el făceați ritualul potcoavei, nu-i așa?

Ted nu-și mai amintea dacă pomenise de potcoavă. Era altă dovadă de speriat în ce privește uimitoarea arhivă mentală a terapeutei sale.

— Da. Miller a devenit antrenorul meu. Petreceam multe ore împreună

exersând variante simultane.

Laura își încreți buzele.

— Mă tem că nu știu prea multe despre șah.

— În șah există câteva deschideri, multe dintre ele purtând numele unor șahiști care le-au făcut celebre, și în același timp sunt și cele numite variante, care nu înseamnă altceva decât continuarea acelor deschideri. Să zicem, cu alte cuvinte, că există un drum principal și mai multe drumuri secundare.

Fiecare a fost studiat și face parte din procesul de învățare. Șahul nu este doar un joc de logică, ci și de memorie. Împreună cu Miller refăceam partide celebre, analizând fiecare mutare. Ține seama de faptul că eu eram un copil și, chiar dacă șahul îmi plăcea mult, eram și eu neastâmpărat. Miller trebuia să găsească modalitatea prin care să mă țină ocupat. Îmi povestea anecdote cu șahiști, îmi vorbea despre partide memorabile. Într-o zi, mi-a vorbit despre un campionat mondial, cel din 1927, care s-a ținut la Buenos Aires între un cubanez, José Raúl Capablanca, și un rus, Aleksandr Alehin. Miller era fascinat de seria aceea de partide, și mi-a transmis entuziasmul său.

Capablanca era campionul, un tip considerat de neînvins, revoluționar datorită geniului său excepțional. Alehin, provocatorul, era un cărturar, un VP - 27

jucător meticulos pe care puțini îl credeau în stare că ar putea ieși victorios.

Mă lungesc prea mult?

— Deloc. Îmi place să observ cum acel entuziasm juvenil reușește să te mobilizeze și azi. Continuă, te rog. Vreau să știu cum s-a terminat povestea asta a unui geniu excepțional împotriva unui provocator metodic. Sunt chiar o incultă dacă nu știu?

Ted râse.

— Nu, sub nicio formă. Vorbim despre șah. Și despre anul 1927!

Chestiunea este că în epoca aceea nu existau reguli prea clare pentru desfășurarea campionatelor mondiale. S-a luat decizia că cel care avea să

câștige șase partide urma să fie noul campion. Dar în șah se poate adeseori ca partidele să se termine la egalitate, astfel încât, pentru ca unul dintre ei să

obțină șase victorii, au fost obligați să joace multe partide. În cele din urmă, s-au numărat treizeci și patru. Au jucat timp de trei zile!

— Cine a învins?

— Spre surprinderea tuturor, Alehin, provocatorul. Legătura dintre cei doi șahiști fusese întotdeauna foarte proastă și a devenit și mai rea. Alehin nu a acceptat niciodată să mai joace cu Capablanca pentru campionatul mondial și, zece ani mai târziu, a murit. Rezultatul i-a surprins pe toți, și aici este momentul în care celebra potcoavă intră în scenă. După câte se pare, când Alehin a ajuns la Buenos Aires a găsit o potcoavă pe stradă. Era un om extrem de superstițios și știa foarte bine că obiectul acela era considerat aducător de noroc. Așa i-a mărturisit soției sale, care venise cu el la campionat, și s-a hotărât s-o păstreze ca pe un talisman norocos. A cumpărat un ziar și a împachetat-o cu grijă. Soției sale i-a spus: „Potcoava asta mă

aștepta pe mine”.

Ted avea ochii înlăcrimați. Se lăsase purtat de val. Miller îi povestise întâmplarea aceea de mii de ori, înflorind-o cu o mulțime de detalii reale.

Bătrânul avusese chiar și un album cu decupaje din epoca aceea, câteva din ziarele argentiniene de care făcuse rost și le tradusese cu eleganta și minuscula sa caligrafie.

— Miller avea o potcoavă atârnată pe perete, spuse Ted cu privirea în gol, ca și cum chiar ar fi văzut-o în momentul acela. El povestea că potcoava aceea era cea pe care Alehin o găsise în Buenos Aires, că o cumpărase la o licitație. Când am început să particip la primele competiții ale statului, dădeam jos potcoava, o înfășuram într-o hârtie de ziar și o luam cu noi. În mod normal, tata era cel care ne duc ea cu mașina lui, și nici măcar el nu știa că aveam la noi potcoava. Era secretul nostru, al lui Miller și al meu, și nimeni altcineva nu știa. Îmi mergea destul de bine la competiții. Apoi ne VP - 28

întorceam ca să atârnăm potcoava pe peretele din garajul lui Miller, ca un ritual.

— Vorbești cu multă mândrie despre Miller. A fost probabil un om foarte important pentru tine.