Nu. Nu. Nu vreau să am dreptate.
— Aş vrea să‑mi dai şansa de a vedea dacă este aşa sau nu.
Îi mângâi faţa şi îmi trec degetul mare peste buza ei de jos.
— Nu ştiu s‑o fac altfel, Anastasia. Ăsta sunt.
— Ştiu, spune ea.
Îmi înclin capul şi‑mi las buzele să zăbovească asupra buzelor ei, aşteptând să‑şi înalţe gura către mine şi să închidă ochii. Vreau s‑o sărut rapid şi cast, dar, când buzele ni se ating, ea se apleacă spre mine şi mă prinde de păr, deschizând gura şi strecurându‑şi limba printre buzele mele. O apăs pe spate, lipind‑o de mine, şi o sărut şi mai tare, la fel de aprins.
Doamne, cât o doresc.
— Nu te pot convinge să rămâi? îi şoptesc, iar trupul meu îi răspunde, plin de dorinţă.
— Nu.
— Petrece‑ţi noaptea cu mine.
— Fără să te ating? Nu.
La naiba. Întunericul mi se ridică pe dinăuntru, dar îl ignor.
— Eşti o femeie imposibilă, mormăi eu şi fac un pas în spate, cercetându‑i faţa şi expresia tensionată şi frământată. De ce mi se pare că‑ţi iei la revedere de la mine?
— Pentru că acum plec.
— Ştii bine că nu la asta mă refer.
— Christian, trebuie să mă gândesc. Nu ştiu dacă pot avea cu tine relaţia pe care ţi‑o doreşti tu.
Închid ochii şi‑mi reazem fruntea de fruntea ei.
La ce te aşteptai, Grey? Nu e făcută pentru aşa ceva.
Inspir adânc şi o sărut pe frunte, apoi îmi îngrop nasul în părul ei, impregnându‑mă de parfumul ei.
Asta e. Gata.
Fac un pas înapoi şi‑i dau drumul.
— Cum doreşti, domnişoară Steele. Te conduc până în hol.
Îi întind mâna poate pentru ultima oară şi mă surprinde cât de tare mă doare acest gând. Îmi dă mâna şi mergem către recepţie în tăcere.
— Mai ai tichetul de la parcare? o întreb când ajungem în hol.
Vorbesc calm şi stăpânit, dar pe dinăuntru stau ca pe ace.
Îşi scoate tichetul din geantă, iar eu i‑l întind portarului.
260 Grey
E L James 261
— Mulţumesc pentru cină, zice ea.
— A fost o plăcere pentru mine, domnişoară Steele.
Nu poate fi sfârşitul. Trebuie să‑i arăt — să‑i demonstrez ce înseamnă asta, ce putem face împreună. Să‑i arăt ce putem face în camera de joacă. Apoi va şti. Asta ar putea fi singura cale de a salva întreaga înţelegere. Mă răsucesc repede spre ea.
— Te muţi în weekendul ăsta la Seattle. Dacă iei decizia corectă, pot să te văd duminică? o întreb.
— Vedem. Poate, îmi răspunde.
Măcar n‑a zis „nu“.
O văd cum se înfioară.
— E mai rece acum. N‑ai jachetă? o întreb.
— Nu.
Femeia asta are nevoie de cineva care să aibă grijă de ea. Îmi scot sacoul.
— Uite. Nu vreau să răceşti.
I‑l aşez pe umeri, iar ea se înfăşoară strâns în el şi inspiră
