— Şi? întreb.
Îmi trebuie mai multe informaţii.
— Mai multe nu ştim nici noi. A spus că a avut un moment de slăbiciune, că se simte bine, dar noi am intenţionat s‑o ţinem sub supraveghere şi să‑i mai punem nişte întrebări.
546 Grey
E L James 547
— Aţi vorbit cu ea?
— Am vorbit.
— De ce a făcut asta?
— A spus că a voit să atragă atenţia asupra ei. Nimic mai mult.
Şi, pentru că s‑a făcut atât de tare de râs, s‑a ruşinat şi voia să se ducă
acasă. A spus că nu voia să se sinucidă. Am crezut‑o. Cred că era doar gândire suicidară.
— Cum aţi putut s‑o lăsaţi să scape?
Îmi trec mâinile prin păr, încercând să‑mi stăpânesc nervii.
— Nu ştiu cum a fugit. Va fi o anchetă internă. Dacă vă contac‑
tează, vă sugerez să‑i spuneţi să se întoarcă. Are nevoie de ajutor. Pot să vă pun câteva întrebări?
— Sigur, răspund eu, neatent.
— Mai sunt şi alte cazuri de boli mintale la dumneavostră în familie?
Mă încrunt, apoi îmi dau seama că se referă la familia Leilei.
— Nu ştiu. Familia mea e foarte discretă în aceste privinţe.
Pare îngrijorat.
— Ştiţi ceva despre acest fost iubit?
— Nu, răspund eu, puţin cam prea repezit. L‑aţi contactat pe soţul ei?
Doctorul face ochii mari.
— E măritată?
— Da.
— Nouă nu ne‑a spus aşa.
— Ah. Mă rog, o să‑l sun eu. Nu vreau să vă mai răpesc din timp.
— Dar mai am câteva întrebări pentru dumneavoastră…
— Prefer s‑o caut în acest timp. E clar că nu se simte bine.
Mă ridic.
— Dar soţul ei…
— O să iau eu legătura cu el.
Aşa nu ajung nicăieri.
— Dar noi ar trebui să facem asta…
Dr. Azikiwe se ridică de pe scaun.
— Nu vă pot ajuta. Trebuie s‑o găsesc.
Mă îndrept către uşă.
— Domnule Reed…
— La revedere, bâigui eu, ieşind valvârtej din sala de aşteptare, fără să mai aştept liftul.
O iau pe scara de serviciu, sărind treptele două câte două. Urăsc spitalele. O amintire din copilărie îmi vine‑n minte: sunt mic şi speriat şi mut, iar mirosul dezinfectantului şi al sângelui îmi umple nările.
