Sunt şocat.
Taylor clatină din cap.
— Nu ştiu, domnule. Nici Gail nu ştie. N‑a putut să scoată nimic de la domnişoara Williams. Se pare că nu vrea să vorbească decât cu dumneavoastră.
— Să‑mi bag.
— Exact, domnule, zice Taylor automat.
Îmi trec mâinile prin păr, încercând să pricep cât de grav este ce‑a făcut Leila. Cum mama naibii să procedez? De ce‑a venit la mine? Voia să mă vadă? Unde‑i soţul ei? Ce s‑a‑ntâmplat cu el?
— Gail cum e?
— Un pic speriată.
— Nu mă mir.
— M‑am gândit că trebuie să vă spun, domnule.
— Da. Sigur. Mulţumesc, mormăi eu, cu mintea în altă parte.
Nu‑mi vine să cred; Leila părea fericită ultima dată când mi‑a scris, în urmă cu şapte sau opt luni. Dar aici, în Georgia, nu pot găsi niciun răspuns — trebuie să mă‑ntorc şi să vorbesc cu ea. Să aflu de ce a făcut acest gest.
— Spune‑i lui Stephan să pregătească avionul. Trebuie să merg acasă.
— Sigur că da.
— Să plecăm cât se poate de repede.
— Vă aştept în maşină.
— Mulţumesc.
Taylor se îndreaptă către ieşire, cu telefonul la ureche.
Mă simt zdruncinat.
Leila. Ce mama dracului?
A ieşit din viaţa mea de câţiva ani buni. Am mai vorbit când şi când, pe e‑mail. S‑a măritat. Părea fericită. Ce s‑a întâmplat?
Mă întorc în sala de şedinţe şi îmi cer scuze înainte de‑a ieşi, în căldura năucitoare, acolo unde Taylor mă aşteaptă în maşină.
— Avionul va fi gata în patruzeci şi cinci de minute. Ne putem întoarce la hotel ca să facem bagajele şi apoi putem pleca, mă
anunţă el.
542 Grey
E L James 543
— Bine, îi răspund, bucuros că maşina are aer condiţionat. Ar trebui s‑o sun pe Gail.
— Am încercat eu, dar intră căsuţa vocală. Cred că‑i încă la spital.
— Bine, o s‑o sun mai târziu.
Nu de asta avea Gail nevoie joi dimineaţa.
— Cum a intrat Leila în apartament?
— Nu ştiu, domnule.
Taylor se uită la mine în oglinda retrovizoare, cu o faţă încrun‑
tată şi smerită în acelaşi timp.
— Dar o să aflu cât de curând.
Ne facem bagajele, plecăm către aeroport şi atunci o sun pe Ana, dar ea nu‑mi răspunde. Cad pe gânduri, privind fix pe geam tot drumul către aeroport. Nu trece mult timp şi mă sună ea.
— Anastasia.
— Bună, spune ea, cu vocea întretăiată, şi mă bucur mult s‑o aud.
— Trebuie să mă‑ntorc la Seattle. A intervenit ceva. Sunt pe drum către aeroport. Te rog, cere‑i scuze mamei tale — n‑am cum să ajung la cină.
— Nimic grav, sper.
