şi, în câteva secunde, sticla urma să cedeze.
— E un tunel sub fosa orchestrei, care traversează
stalurile până la vestibul, ne-a informat Luis Claret fără să-şi ia ochii de la cupolă. O să găsiţi o trapă micuţă sub scara principală, care dă într-o trecere. Urmaţi-o până la ieşirea de incendiu.
— N-ar fi mai simplu să facem cale-întoarsă? am întrebat.
Prin apartamentul dumneavoastră.
175
- MARINA -
— Nu. Au fost deja acolo. Marina m-a prins şi a tras de mine.
— Să facem ce ne spune, Óscar.
M-am uitat la Claret. În ochii lui se putea citi liniştea rece a celui ce iese în calea morţii cu capul sus. Într-o clipă, cristalul cupolei a explodat în mii de cioburi, şi ceva ce părea un lup a căzut pe scenă, urlând. Claret i-a tras un glonţ în cap, nimerind în plin, dar deasupra se profilau deja siluetele celorlalţi monştri. Imediat l-am recunoscut pe Kolvenik, chiar în mijlocul lor. La un semn al lui, toţi s-au târât spre teatru.
Marina şi cu mine am sărit în fosa orchestrei, urmând indicaţiile lui Claret, în timp ce acesta ne acoperea spatele.
Am auzit altă detunătură, asurzitoare. M-am întors pentru ultima oară înainte de a intra în trecerea îngustă. Un trup în zdrenţe sângerânde s-a ivit dintr-un salt pe scenă şi s-a aruncat asupra lui Claret. Impactul glonţului îi făcuse în piept o gaură cât pumnul, din care ieşea fum. Trupul continua să înainteze, când am închis trapa şi am împins-o pe Marina înăuntru.
— Ce-o să fie cu Claret?
— Nu ştiu, am minţit. Fuge.
Am pornit prin tunel. Nu putea avea mai mult de un metru lăţime şi un metru şi jumătate înălţime. Trebuia să înaintăm, aplecându-ne şi pipăind pereţii, ca să nu ne pierdem echilibru. Abia înaintaserăm câţiva metri, când am auzit paşi deasupra noastră. Ne urmăreau spre staluri, căutându-ne.
Ecoul bubuiturilor era tot mai puternic. M-am întrebat cât timp şi câte gloanţe mai avea Claret înainte ca haita lor să-l sfâşie.
Brusc, cineva ne-a ridicat o placă de lemn putred deasupra capetelor. Lumina a intrat ca un pumnal, orbindu-ne, şi ceva ne-a căzut la picioare, un cadavru. Claret. Avea ochii goi, lipsiţi de viaţă. Ţeava pistolului din mâini încă îi mai fumega. Nu avea semne, nici răni vizibile pe trup, dar ceva era nelalocul lui. Marina a privit pe deasupra mea şi a gemut. Îi rupseseră beregata cu o forţă brutală şi avea chipul 176
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
întors la spate. O umbră ne-a acoperit, şi am observat că pe prietenul credincios al lui Kolvenik se aşeza un fluture negru.
Neatent, n-am observat prezenţa lui Mihail până când n-a trecut prin lemnul devenit moale, înconjurând cu gheara lui gâtul Marinei. A ridicat-o şi a luat-o de lângă mine înainte s-o pot prinde. L-am strigat pe nume. Şi atunci mi-a vorbit. N-am să-i uit glasul niciodată.
— Dacă vrei să-ţi revezi prietena întreagă, adu-mi flaconul.
N-am izbutit să articulez nimic vreme de câteva clipe. Apoi, frica m-a redat realităţii. M-am aplecat asupra trapului lui Claret şi am luptat să pun mâna pe armă. Muşchii mâinii îi înţepeniseră în spasmul final. Degetul arătător îi era crispat pe trăgaci. Retrăgând deget după deget, mi-am atins, până la urmă, scopul. Am deschis tamburul şi am văzut că nu mai avea muniţie. Am pipăit buzunarele lui Claret, căutând şi alte gloanţe. În jachetă am găsit a doua încărcătură de muniţie, şase gloanţe de argint cu vârful găurit. Bietul om nu avusese vreme să reîncarce pistolul. Umbra prietenului său, căruia îi consacrase întreaga existenţă, îi smulsese viaţa cu o lovitură seacă şi brutală. Poate că, temându-se atâţia ani de acea întâlnire, Claret nu fusese în stare să tragă în Mihail Kolvenik ori în ceea ce mai rămăsese din el. Acum nu mai avea nicio importanţă.
Tremurând, m-am căţărat pe pereţii tunelului până la staluri şi am plecat în căutarea Marinei.
Gloanţele doctorului Shelley lăsaseră pe scenă mai multe trupuri. Altele rămăseseră înşirate pe lămpile suspendate, deasupra lojelor. Luis Claret o luase înaintea haitei care îl însoţea pe Kolvenik. Văzând monstruoasele cadavre trântite la pământ, nu am putut să nu mă gândesc că aceea era cea mai bună soartă la care puteau aspira. Fiind lipsite de viaţă, artificiozitatea inserţiilor şi pieselor ce le alcătuiau era şi mai evidentă. Un trup era întins pe spate în spaţiul central de trecere de la parter, cu gura căscată. Am trecut peste el.
177
- MARINA -
Golul din ochii lui opaci mi-a dat o profundă senzaţie de frig.
În ei nu era nimic. Nimic.
M-am apropiat de scenă şi am urcat. Lumina continua să
ardă în cabina Evei Irinova, dar acolo nu era nimeni. Aerul duhnea a stârv. Urma unor degete însângerate se distingea pe vechile fotografii de pe pereţi. Kolvenik. Am auzit un scrâşnet în spate şi m-am întors cu revolverul ridicat. Am auzit paşi care se depărtau.
— Eva? am întrebat.
M-am întors pe scenă şi am zărit în amfiteatru un cerc de lumină de culoarea chihlimbarului. Apropiindu-mă, am distins silueta Evei Irinova. Ţinea un sfeşnic cu braţe în mâini şi se uita la ruinele Marelui Teatru Regal. Ruinele propriei sale vieţi. S-a întors şi a ridicat încetişor lumina până la faldurile de catifea roasă ce atârnau din loje.
Ţesătura foarte uscată s-a aprins pe loc. Iar focul s-a extins la iuţeală pe pereţii lojelor şi pe smalţul aurit al zidurilor şi fotoliilor.
— Nu! am strigat.
Mi-a ignorat strigătul şi a dispărut pe uşa ce ducea la galeriile din spatele lojelor. În câteva clipe, flăcările s-au întins ca o molimă furioasă, târându-se şi înghiţind tot în cale. Vâlvătăile au revelat un nou chip al Marelui Teatru. Am simţit un val de căldură, iar mirosul de lemn şi zugrăveală
arsă m-a ameţit.
Am urmărit cu privirea suişul vâlvătăilor. Am întrezărit sus de tot maşina de culise, un sistem complex de frânghii, cortine, scripeţi, ornamente suspendate şi pasarele. Doi ochi mă priveau arzător de sus. Kolvenik. O ţinea pe Marina cu o singură mână, ca pe o jucărie. L-am văzut alergând pe schele cu agilitate de felină. M-am întors şi am văzut că flăcările se întinseseră pe tot etajul întâi şi începeau să urce spre lojele de la cel de deasupra. Gaura aţâţa focul, în vatra imensă a cupolei.
Am fugit spre scările de lemn. Treptele urcau în zigzag, tremurând sub paşii mei. M-am oprit la etajul trei şi m-am 178
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
uitat în sus. Îl pierdusem pe Kolvenik. Am simţit că nişte gheare mi se înfigeau în spate. Dând să scap din îmbrăţişarea lor mortală, m-am răsucit şi am văzut o creatură de-a lui Kolvenik. Gloanţele lui Claret îi seceraseră
