Pe atunci, nu ştiam că, mai devreme sau mai târziu, oceanul ne înapoiază amintirile pe care le-am îngropat în apele lui. După cincisprezece ani, mi-a revenit amintirea acelei zile. L-am revăzut pe băiat hoinărind prin ceţurile gării Franţa, iar numele Marinei s-a reaprins, ca o rană recentă.
Toţi avem un secret sub cheie în mansarda inimii. Acesta e secretul meu.
5
- MARINA -
1
La sfârşitul anilor 1970, Barcelona era un miraj de bulevarde şi străduţe pe care puteai să te întorci cu treizeci sau patruzeci de ani în trecut, doar trecând pragul unei case cu portăreasă ori al unei cafenele. Timpul şi memoria, istoria şi ficţiunea se topeau în acel oraş fermecător ca acuarelele în ploaie. M-am dus acolo, în ecoul acelor străzi ce nu mai sunt, unde catedrale şi edificii desprinse din poveşti au ţesut decorul istoriei mele.
Pe atunci, aveam cincisprezece ani şi muream de urât între pereţii unui internat cu nume de sfânt de lângă
şoseaua ce ducea spre Vallvidrera. În acele zile, mahalaua Sarriá tot mai avea aerul de sătuc eşuat pe malul metropolei moderniste. Liceul meu se înălţa la capătul de sus al unei străzi ce pornea din Paseo de la Bonanova2. Faţada lui monumentală sugera mai curând un castel decât o şcoală.
Iar silueta lui ascuţită, de culoarea argilei, era un joc de cuburi cu bastioane, arcuri şi aripi pitite în neguri.
În jurul liceului era o cetate de grădini, fântâni, iazuri mlăştinoase, curţi interioare şi pâlcuri de pini fermecaţi. În jurul lui, edificii sumbre adăposteau bazine învăluite în vapori fantomatici, săli de gimnastică în care domnea liniştea şi capele întunecoase unde figuri de sfinţi surâdeau în lumina lumânărilor. Clădirea avea patru etaje, plus două
pivniţe şi un pod unde locuiau puţinii preoţi care aveau şi funcţia de profesori. Camerele internilor se aflau la etajul patru, de-a lungul unor coridoare cavernoase. Aceste galerii interminabile erau mereu învăluite în penumbră, într-un ecou spectral.
Îmi petreceam zilele visând cu ochii deschişi în sălile de clasă ale acelui castel imens, în aşteptarea minunii care avea loc în fiecare zi la ora cinci şi douăzeci după-amiaza. La acea oră magică, soarele îmbrăca ferestrele în aur lichid. Suna 2 Bulevardul Buna-Vestire.
6
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
clopoţelul care anunţa sfârşitul orelor, iar noi, internii, ne bucuram de aproape trei ore libere înainte de cina din marele refectoriu. În principiu, acest timp trebuia să fie alocat studiului şi meditaţiei spirituale. Nu-mi aduc aminte să mă fi dedicat vreuneia din aceste nobile sarcini în zilele petrecute acolo.
Acesta era momentul meu preferat. Evitam controlul de la poartă şi mă aventuram în explorarea oraşului. Obişnuiam să mă întorc la internat chiar înainte de cină, mergând pe vechile străduţe şi bulevarde ce începeau să se cufunde în întuneric. În timpul acelor lungi plimbări aveam o senzaţie îmbătătoare de libertate. Imaginaţia mea zbura pe deasupra clădirilor şi se ridica până la cer. Pentru câteva ore, străzile Barcelonei, internatul şi odaia mea sinistră de la etajul patru se evaporau. Pentru câteva ore, cu doar două monede în buzunar, eram cel mai norocos om din univers.
Adesea, picioarele mă duceau până în locul care pe atunci se numea mahalaua Sarriá, cu o mică pădure pierdută pe tărâmul nimănui. Majoritatea caselor senioriale aflate la nord de Paseo de la Bonanova erau încă în picioare, chiar dacă
ajunseseră nişte ruine. Străzile din jurul internatului desenau un oraş-fantomă. Ziduri acoperite de iederă
împiedicau revărsarea grădinilor sălbatice în mijlocul cărora se ridicau monumentalele reşedinţe. Palate invadate de vegetaţie, abandonate, în care amintirile păreau că plutesc asemenea ceţii. Multe dintre aceste case îşi aşteptau sfârşitul, altele fuseseră jefuite de-a lungul anilor. Unele, totuşi, erau încă locuite.
Ocupanţii lor erau membrii uitaţi ai unor familii ruinate.
Oameni ale căror nume erau scrise cu caractere mari în ziarul La Vanguardia pe când tramvaiele trezeau suspiciunea în legătură cu invenţiile moderne. Ostatici ai trecutului muribund, ce refuzau să abandoneze corabia în derivă. Se temeau că, dacă aveau să calce dincolo de zidurile caselor lor mizere, trupurile urmau să li se risipească în vânt precum cenuşa. Zăceau, prizonieri în lumina candelabrelor. Uneori, 7
- MARINA -
când treceam cu pas grăbit prin faţa gardurilor de fier ruginit, mi se părea că zăresc priviri suspicioase în spatele zidurilor decolorate.
Într-o după-amiază de la sfârşitul lui septembrie 1979, am hotărât să mă aventurez pe una dintre acele străzi flancate de mici palate în stil modernist, pe care n-o străbătusem până atunci. Strada făcea o curbă şi se termina cu un gard la fel cu multe altele. Mai departe se aflau rămăşiţele unei vechi grădini, afectate de decenii de uitare. Printre bălării, se întrezărea silueta unei case cu două caturi. Faţada ei sumbră se înălţa din spatele unei fântâni cu sculpturi, pe care timpul o îmbrăcase în licheni şi muşchi.
Începea să se lase întunericul şi locul mi s-a părut cam sinistru. Mă copleşea o tăcere de moarte, doar vântul slab aducea un avertisment fără vorbe. Am înţeles că ajunsesem într-o zonă „moartă” din cartier. Am decis că era mai bine să
fac cale-întoarsă şi să revin la internat. Şovăind între fascinaţia morbidă pentru acel loc uitat şi bun-simţ, am întrezărit doi ochi galbeni şi strălucitori care, aprinşi în beznă, mă pironeau ca două pumnale. Am înghiţit în sec.
Blana cenuşie şi catifelată a unui motan se profila neclintită în faţa gardului din jurul vilei. O vrăbiuţă îi agoniza între fălci. La gâtul felinei atârna un clopoţel de argint. M-a cercetat cu privirea câteva clipe. Puţin după
aceea, s-a întors şi a lunecat printre drugii de fier. L-am văzut pierzându-se în imensitatea acelui paradis blestemat, ducând vrabia pe ultimul ei drum.
Micuţa fiară mândră şi sfidătoare m-a captivat. Judecând după blana lucioasă şi clopoţel, am intuit că avea un stăpân.
Poate că în vilă se adăpostea ceva mai mult decât fantomele Barcelonei dispărute. M-am apropiat şi am pus mâinile pe stâlpii de la intrare. Fierul era rece. Ultimele lumini ale amurgului făceau să strălucească dâra lăsată prin pădure de sângele vrăbiuţei. Stropi de un roşu aprins trasau drumul prin labirint. Am înghiţit iar în sec. Mai bine zis, am încercat.
Aveam gura uscată. Ca şi cum ar fi ştiut ceva ignorat de 8
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
mine, sângele îmi bătea puternic în tâmple. Am simţit poarta cedând sub greutatea mea şi am înţeles că era deschisă.
La primul meu pas înăuntru, luna lumina chipul palid al îngerilor de piatră ai fântânii. Mă priveau. Picioarele mi s-au înfipt în ţărână. Aşteptam să-i văd sărind de pe socluri şi transformându-se în demoni cu gheare de lup şi limbi de şarpe. Dar nu s-a petrecut nimic. Am respirat adânc, gândindu-mă să renunţ la imaginaţie sau, şi mai bine, la timida explorare a acelei proprietăţi. O dată în plus, altcineva a hotărât în locul meu. Sunete celeste au invadat tenebrele grădinii ca un parfum. Le-am auzit susurând şi dăltuind o arie cu acompaniament de pian. Era cea mai frumoasă voce pe care o auzisem vreodată.
Melodia mi s-a părut familiară, dar n-am recunoscut-o.
Melodia venea din casă. Am mers, hipnotizat, pe urma ei.
Chipul luminii vaporoase se filtra prin uşa întredeschisă a unei galerii cu geamuri. Am recunoscut ochii motanului, care mă pironeau de pe glaful unei ferestre mari de la primul cat.
M-am apropiat de galeria luminată din care izvorau acele sunete cu neputinţă de descris. Vocea aparţinea unei femei.
Înăuntru clipea haloul slab al unei sotnii de lumânări.
Lumina dezvăluia trompa aurie a unui vechi gramofon, pe care se rotea un disc. Pe negândite, m-am surprins înaintând prin galerie, captivat de sirena din gramofon. Pe masa cu gramofonul, am distins o sferă strălucitoare. Era un ceasornic de buzunar. L-am luat şi l-am cercetat la flacăra lumânărilor. Acele stătuseră în loc, iar sfera se făcuse cioburi. Ceasornicul mi s-a părut de aur şi la fel de vechi ca şi casa în care eram. Ceva mai încolo, stătea cu spatele la mine un jilţ uriaş, ce privea spre şemineul deasupra căruia am zărit portretul în ulei al unei femei în alb. Ochii ei mari şi cenuşii, trişti şi fără fund, dominau sala.
