N-am întârziat să dau de acea stradă. M-am oprit o clipă

pentru a sorbi tăcerea, pacea ciudată ce domnea în acel colţ

pierdut al oraşului. Începeam să simt că lumea se oprise odată cu ornicul pe care îl purtam în buzunar, când am auzit un sunet în spatele meu.

M-am întors şi am asistat la o imagine de vis.

14

- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

3

O bicicletă se ivea molcom din neguri. O fată în rochie albă

suia dealul, pedalând spre mine. Prin transparenţa zorilor şi vata ceţurilor îi ghiceam silueta. Unduind, pletele lungi, de culoarea fânului, îi acopereau chipul. Am înlemnit văzând cum se apropia de mine şi am rămas ca un imbecil lovit de paralizie. Bicicleta s-a oprit la vreo doi metri distanţă. Ochii, sau propria-mi fantezie, au intuit contururile picioarelor zvelte ce coborau pe pământ. Apoi au urcat pe rochia desprinsă dintr-un tablou de Sorolla3 şi s-au oprit la ochii de un cenuşiu atât de adânc, că puteai cădea în ei. Mă pironeau sarcastic. Am zâmbit, oferindu-le expresia mea cea mai idioată.

— Eşti tipul cu ceasul, a zis fata pe un ton ce rima cu forţa privirii.

Am socotit că avea, probabil, vârsta mea, poate un an mai mult. Să ghicesc vârsta unei femei era, pentru mine, o artă

sau o ştiinţă, niciodată o distracţie. Avea pielea la fel de palidă ca rochia.

— Locuieşti aici? am bâiguit, arătând spre gard. Abia dacă

a clipit. Ochii ei mă sfredeleau cu atâta furie, încât abia peste două ceasuri mi-am dat seama că pentru mine fata era fiinţa cea mai uimitoare pe care o văzusem, ori speram s-o văd, în viaţa mea. Punct şi de la capăt.

— Şi cine eşti tu ca să întrebi?

— Presupun că-s tipul cu ceasornicul, am improvizat. Mă

cheamă Óscar. Óscar Drai. Am venit să-l înapoiez.

3 Influenţat de lumina impresionistă, pictorul spaniol Joaquin Sorolla (1863–1923) a pictat scene de gen, peisaje, tablouri istorice care ilustrează culoarea şi lumea mediteraneene, numeroase portrete şi fresce.

În pictura din Spania de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, opera sa reprezintă momentul celei mai mari splendori în portrete şi peisaje, în care se îmbină tehnica transparenţelor promovate de acuareliştii englezi, impresionismul propriu-zis şi tradiţia spaniolă.

15

- MARINA -

Nelăsând-o să replice, l-am scos din buzunar şi i l-am întins. Când să-l ia, fata mi-a înfruntat pentru câteva clipe privirea. Am văzut că avea mâna la fel de albă ca a unei păpuşi de zăpadă şi purta o verigă din aur pe inelar.

— Era deja spart când l-am luat, am lămurit-o.

— E spart de cincisprezece ani, a murmurat, fără să se uite la mine.

Când, în sfârşit, a ridicat privirea, m-a privit de sus până

jos, de parcă evalua o mobilă veche ori ceva de nimic. Ceva din ochii ei mi-a spus că n-avea mare încredere în hoţii de teapa mea; probabil că mă trecuse la categoria idioţilor ori a proştilor obişnuiţi. Faţa de iluminat pe care o arborasem nu-mi era de prea mare ajutor. Fata a ridicat dintr-o sprânceană, a surâs enigmatic şi mi-a înapoiat ceasornicul.

— Tu l-ai luat, tu să-l dai înapoi stăpânului său.

— Dar…

— Ceasul nu-i al meu, m-a lămurit fata. Ci al lui Germán.

Menţionarea acelui nume a chemat viziunea siluetei enorme, cu plete albe, care mă surprinsese în galeria vilei cu câteva zile în urmă.

— Germán?

— Tatăl meu.

— Şi tu cine eşti?

— Fiica lui.

— Voiam să spun, cum te numeşti?

— Ştiu perfect ce voiai să spui, a replicat fata.

Fără să mai adauge ceva, a încălecat iar pe bicicletă, trecând de gardul de la intrare. Înainte de a se pierde în grădină, s-a răsucit uşurel. Ochii ei râdeau de mine în hohote. Am oftat şi am urmat-o. Vechiul meu cunoscut, motanul, mi-a urat bun venit. Mă privea cu dispreţul obişnuit. Mi-am dorit să fiu un doberman.

Am traversat grădina, escortat de felină. Am ocolit jungla şi am ajuns la fântâna cu heruvimi. Bicicleta era rezemată de ea, iar stăpâna ei scotea o plasă din coşul aflat în faţa ghidonului. Mirosea a pâine proaspătă. Fata a scos din plasă

16

- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

o sticlă cu lapte şi a îngenuncheat pentru a umple o ceaşcă

de pe jos. Animalul a fugit ca din puşcă la micul său dejun.

Părea un ritual cotidian.

— Credeam că mâţa ta mănâncă doar păsări fără apărare, am zis.

— Doar le vânează. Nu le mănâncă. E o chestiune de teritoriu, m-a lămurit, ca pe un copil. Îi place laptele. Aşa-i, că-ţi place laptele Kafka?

Felina kafkiană i-a lins degetele în semn că era de acord cu ea. Fata a surâs cald, mângâind motanul pe spate. Iar muşchii de pe spate i s-au desenat pe pliurile rochiei. Chiar atunci, a ridicat privirea şi m-a surprins privind-o şi lingându-mi buzele.

— Şi tu? Ai luat micul dejun? a întrebat.

Am dat din cap, în semn că nu.

— Atunci, trebuie să-ţi fie foame. Tuturor proştilor le e foame, a zis. Vino, intră să mănânci ceva. O să te simţi bine cu stomacul plin şi o să-i explici lui Germán de ce i-ai furat ceasornicul.

Bucătăria era o încăpere mare din spatele casei.