— Ar trebui văzut ce crede acest Germán, a obiectat JF.
— Acest Germán e mort, probabil, de mult, am sugerat, nu prea convins.
JF şi-a frecat bărbia.
12
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
— Mă întreb ce va spune Codul Penal despre furtul cu premeditare de obiecte personale şi ceasornice cu dedicaţie, a subliniat prietenul meu.
— N-a existat nici premeditare, nici vreun copil mort, am protestat. Totul s-a petrecut brusc, n-am avut vreme să
gândesc. Când am observat că ceasornicul era la mine, era deja târziu. Şi tu ai fi făcut la fel în locul meu.
— În locul tău, eu aş fi făcut un stop cardiac, a precizat JF, care era omul mai curând al vorbelor decât al acţiunii.
Presupunând că aş fi fost atât de nebun încât să intru în vila aceea pe urmele unui motan luciferic. Ar trebui să ştii ce tipuri de germeni se pot lua de la o asemenea dihanie.
Am tăcut câteva clipe, ascultând ecoul ploii în depărtare.
— Mă rog, a conchis JF, ce-i făcut e bun făcut. Doar n-ai de gând să te mai întorci acolo, nu-i aşa?
Am zâmbit.
— Singur, nu.
Ochii prietenului meu s-au făcut cât cepele.
— A, nu! Nici gând.
Chiar în după-amiaza aceea, la sfârşitul cursurilor, JF şi cu mine am şters-o pe uşa de la bucătărie şi ne-am îndreptat spre strada misterioasă ce ducea la micul palat. Pe carosabilul pietruit era plin cu bălţi şi frunze uscate. Un cer ameninţător acoperea oraşul. JF era mai palid decât de obicei, căci nu era în apele lui. Vederea cotlonului prins în trecut îi strângea stomacul, făcându-i-l cât un testicul.
Liniştea era asurzitoare.
— Eu cred că ar fi mai bine să ne întoarcem şi s-o ştergem de aici, a murmurat, dând câţiva paşi înapoi.
— Nu te purta ca o găină.
— Nu apreciem găinile la justa valoare. Fără ele n-ar fi nici ouă, nici…
Pe neaşteptate, un clinchet de clopoţel s-a risipit în vânt.
JF a amuţit. Ochii galbeni ai motanului ne priveau. Brusc, a şuierat ca un şarpe şi a scos ghearele la noi. Pe spate, blana i s-a zbârlit, iar printre buze i s-au arătat colţii ce luaseră
13
- MARINA -
viaţa unei vrăbii cu câteva zile în urmă. În depărtare, un fulger a aprins lumini pe bolta cerească. Am schimbat o privire cu JF.
Peste cincisprezece minute, stăteam pe o bancă lângă iazul din claustrul internatului. Ceasornicul era tot la mine în buzunar. Mai greu ca niciodată.
Şi acolo a rămas tot restul săptămânii, până sâmbătă în zori. Când dădea să se crape de ziuă, m-am trezit cu vaga senzaţie că visasem vocea din gramofon. Dincolo de fereastră, Barcelona se aprindea pe o pânză cu umbre de un roşu intens, o pădure de antene şi acoperişuri-terasă. Am sărit din pat şi am căutat blestematul de ceas care îmi fermecase viaţa în ultimele zile. Ne-am privit unul pe altul. În sfârşit, gata să înfrunt misiuni absurde, am decis să pun capăt situaţiei. Aveam să-l dau înapoi.
M-am îmbrăcat în tăcere şi am traversat în vârful picioarelor coridorul întunecos de la etajul patru. Nimeni n-avea să-mi observe absenţa până la zece ori unsprezece dimineaţa. La ora aceea speram să fiu înapoi.
Afară, străzile zăceau sub tulburea mantie purpurie ce învăluie zorii în Barcelona. Am coborât până în strada Margenat. Cartierul Sarriá se deştepta în jurul meu. Norii îl pieptănau de la mici înălţimi, captând primele lumini din haloul auriu. Faţadele caselor se desenau printre fisurile negurii şi franzele uscate ce zburau la voia întâmplării.
N-am întârziat să dau de acea stradă. M-am oprit o clipă
pentru a sorbi tăcerea, pacea ciudată ce domnea în acel colţ
pierdut al oraşului. Începeam să simt că lumea se oprise odată cu ornicul pe care îl purtam în buzunar, când am auzit un sunet în spatele meu.
M-am întors şi am asistat la o imagine de vis.
14
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
3
O bicicletă se ivea molcom din neguri. O fată în rochie albă
suia dealul, pedalând spre mine. Prin transparenţa zorilor şi vata ceţurilor îi ghiceam silueta. Unduind, pletele lungi, de culoarea fânului, îi acopereau chipul. Am înlemnit văzând cum se apropia de mine şi am rămas ca un imbecil lovit de paralizie. Bicicleta s-a oprit la vreo doi metri distanţă. Ochii, sau propria-mi fantezie, au intuit contururile picioarelor zvelte ce coborau pe pământ. Apoi au urcat pe rochia desprinsă dintr-un tablou de Sorolla3 şi s-au oprit la ochii de un cenuşiu atât de adânc, că puteai cădea în ei. Mă pironeau sarcastic. Am zâmbit, oferindu-le expresia mea cea mai idioată.
— Eşti tipul cu ceasul, a zis fata pe un ton ce rima cu forţa privirii.
