— Nu. Casele astea nu-s sunt locuite. Aici nu stă nimeni.

Marina mi-a arătat faţadele ascunse după garduri şi ziduri. Mai erau în picioare doar două vechi magazii părăsite şi o hardughie devorată de flăcări cu decenii în urmă.

Doamna se făcuse nevăzută chiar sub nasul nostru.

Am intrat pe străduţă. La picioarele noastre, o felie de cer se reflecta într-o baltă. Stropii de ploaie ne ştergeau chipurile. La capătul străduţei, o poartă mare din lemn se legăna în bătaia vântului. Marina m-a privit în tăcere. Ne-am apropiat de ea tiptil, şi am încercat să arunc o privire.

Poarta, deschisă într-un zid de cărămidă roşie, dădea într-un patio. Grădina de odinioară era complet invadată de bălării.

În spatele vegetaţiei bogate, se ghicea faţada unui edificiu ciudat, acoperit de iederă. Abia după câteva clipe am înţeles că era o seră de sticlă montată pe un schelet din oţel.

Plantele şuierau, ca un roi la pândă.

— Intră tu primul.

Mi-am luat inima în dinţi şi am intrat în bălării. Fără

niciun avertisment, Marina m-a luat de mână şi m-a urmat.

Simţeam cum paşii mi se înfundau în moloz. Mi-a trecut prin minte imaginea unor şerpi încâlciţi, cu ochii roşii. Am ocolit jungla de crengi ostile, care zgâriau pielea, până am ajuns într-o poieniţă din faţa serei. Ajunşi acolo, Marina a dat 26

- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

drumul mâinii mele, privind acea construcţie sinistră. Iedera îşi întindea pânza de păianjen pe întreaga structură. Sera părea un palat îngropat în adâncurile unei mlaştini.

— Mă tem că ne-a tras clapa, am observat. Aici n-a călcat nimeni de ani de zile.

Marina mi-a dat dreptate în silă. Decepţionată, a aruncat serei o ultimă privire. „Înfrângerile pe tăcute miros mai bine”, mi-am zis.

— Hai să mergem, i-am propus, întinzându-i mâna cu speranţa că mi-o va lua din nou, ca să trecem printre tufe.

Marina mi-a ignorat-o şi, încruntându-se, s-a îndepărtat, încercând să dea ocol serei. Am oftat şi am urmat-o fără

niciun chef. Fata era mai îndărătnică decât o catârcă.

— Marina, am început, aici nu…

Am găsit-o în spatele serei, în faţa a ceea ce părea o intrare. M-a privit şi a ridicat mâna spre sticlă. A curăţat de murdărie o inscripţie de pe sticlă. Am recunoscut fluturele negru de pe mormântul din cimitir. Marina a pus mâna pe ea. Uşa a cedat încetişor. Am simţit duhoarea fetidă şi dulceagă ce venea din interior. Era miasma mlaştinilor şi a puţurilor otrăvite. În ciuda bunului-simţ care îmi mai rămânea, m-am afundat în neguri.

27

- MARINA -

5

În beznă plutea un miros fantomatic de parfum şi lemn vechi. Pământul proaspăt de jos emana umezeală. Spirale de vapori urcau dansând spre cupola de sticlă. Stropi mărunţi se condensau, invizibili, în tenebre. Un sunet straniu palpita dincolo de ceea ce puteam distinge. Un murmur metalic părea să vină parcă de la o jaluzea ce se agita.

Marina continua să înainteze încet. Aerul era călduţ, umed. Am observat că hainele mi se lipeau de piele şi că

fruntea îmi era acoperită de sudoare. M-am întors spre Marina şi am văzut că şi ea era în aceeaşi situaţie. Murmurul acela supranatural continua să răsune în întuneric. Părea că

vine din toate părţile.

— Ce-i asta? a întrebat încet Marina, cu o umbră de teamă

în glas.

Am ridicat din umeri. Am continuat să înaintăm în seră.

Ne-am oprit acolo unde convergeau nişte ace de lumină, ce se filtrau prin acoperiş. Marina se pregătea să spună ceva când am auzit iar acel huruit sinistru. Aproape. La mai puţin de doi metri. Chiar deasupra capetelor noastre. Am schimbat între noi priviri mute şi am ridicat lent ochii spre întunericul ancorat sub acoperiş. Am simţit mâna Marinei strângându-se puternic într-a mea. Tremura. Tremuram amândoi.

Eram înconjuraţi. Mai multe siluete ascuţite atârnau în gol. Am distins vreo douăsprezece, poate mai multe. Picioare, braţe, mâini şi ochi sclipeau în beznă. Trupuri inerte se legănau în haită deasupra noastră ca nişte marionete infernale. Lovindu-se unele de altele, produceau acel huruit metalic. Ne-am tras un pas înapoi şi, înainte de a ne putea da seama ce se petrecea, glezna Marinei s-a prins într-o pârghie legată de un sistem de scripeţi. Pârghia a cedat. Într-o fracţiune de secundă, armata de figuri împietrite s-a proiectat în gol. M-am aruncat, încercând s-o acopăr pe Marina, şi amândoi am căzut în nas. Am auzit ecoul unei scuturături violente şi mugetul vechii structuri de sticlă, ce 28

- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

vibra. M-am temut că geamurile se vor sparge şi o ploaie de cuţite transparente ne vor ţintui la podea. În clipa aceea, am simţit ceva rece pe ceafă. Degete.

Am deschis ochii. Cineva îmi surâdea. Doi ochi strălucitori şi galbeni luceau fără viaţă. Ochi de sticlă pe un chip dăltuit în lemn lăcuit. Chiar în clipa aceea, Marina şi-a înăbuşit un strigăt lângă mine.

— Sunt păpuşi, am spus, aproape fără suflare.

Ne-am ridicat pentru a afla care era natura acelor fiinţe.

Marionete. Figuri din lemn, metal şi ceramică. Atârnau de miile de cabluri ale unei maşini de culise. Pârghia acţionată

de Marina fără voie eliberase mecanismul scripeţilor, care le susţinea. Figurile se opriseră la trei palme de sol. Se mişcau ca într-un sinistru balet de spânzuraţi.

— Ce naiba…? a exclamat Marina.

Am privit ceata de păpuşi. Am recunoscut o figură

îmbrăcată în mag, un poliţist, o balerină, o mare doamnă

îmbrăcată într-o rochie de culoarea granatelor, un luptător de bâlci… Toţi erau construiţi la scară reală şi purtau straie luxoase şi elegante destinate unui bal mascat, unde trecerea timpului le transformase în zdrenţe. Dar ceva le unea, conferindu-le o calitate stranie, care le trăda ori-nea comună.

— Sunt neterminate, am observat.

Marina a priceput pe loc la ce mă refeream. Fiecăreia îi lipsea ceva. Poliţistul n-avea braţe. Balerinei îi lipseau ochii, având doar două găvane goale. Magul n-avea nici gură, nici mâini… Am privit cum se legănau figurile în lumina spectrală. Marina s-a apropiat de balerină şi a privit-o cu atenţie. Mi-a arătat un semn micuţ pe fruntea ei, chiar sub locul unde îi începea părul de păpuşă. Fluturele negru, din nou. Marina a întins mâna spre semn. Degetele i-au lunecat peste păr, iar fata şi-a tras brusc mâna. I-am privit gestul de scârbă.

— Părul… e adevărat, a spus.

— Imposibil.

29

- MARINA -

Am început să cercetăm fiecare dintre sinistrele marionete şi am găsit acelaşi semn pe toate. Am acţionat din nou