pârghia, iar sistemul de scripeţi a ridicat iar trupurile.

Văzându-le suind aşa, inerte, mi-am zis că erau suflete mecanice ce se duceau să se unească cu creatorul lor.

— Aici pare să fie ceva, a spus Marina în spatele meu.

M-am întors şi am văzut-o arătând spre un cotlon al serei, unde se distingea un birou vechi. Tăblia îi era acoperită cu un strat fin de praf. Un păianjen alerga pe-acolo, lăsând în praf urma minusculă a lăbuţelor. Un nor cenuşiu s-a ridicat în văzduh. Pe birou zăcea o carte legată în piele, deschisă la jumătate. Se putea citi legenda unei fotografii în sepia, lipită

pe hârtie şi scrisă cu litere frumoase: „Arles, 1903”. Poza înfăţişa două fetiţe siameze, cu torsul comun. Cele două

surori purtau rochiţe de gală şi ofereau camerei cel mai trist surâs de pe lume.

Marina a dat paginile. Cartea era un album, comun şi obişnuit, cu poze vechi. Dar imaginile n-aveau nimic nici comun, nici obişnuit. Poza fetiţelor siameze fusese o prevestire. Degetele Marinei dădeau pagină după pagină, şi ea privea fotografiile cu un amestec de fascinaţie şi repulsie.

Am aruncat o privire şi am simţit furnicături ciudate pe şira spinării.

— Fenomene ale naturii, a murmurat Marina. Fiinţe cu malformaţii, care înainte erau trimise la circ.

Forţa tulburătoare a imaginilor m-a biciuit. Reversul obscur al naturii îşi arăta chipul monstruos. Suflete inocente întemniţate în trupuri cu deformări oribile. Am răsfoit tăcuţi, minute în şir, paginile albumului. Una după alta, fotografiile prezentau, îmi pare rău s-o spun, creaturi de coşmar. Dar ororile fizice nu izbuteau să acopere privirile dezolate, îngrozite şi marcate de singurătate ce ardeau pe acele chipuri.

— Dumnezeule, a şoptit Marina.

Fotografiile erau datate şi aveau înscrise anul şi locul unde fuseseră făcute: Buenos Aires, 1893. Bombay, 1911. Torino, 30

- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

1930. Praga, 1933… Îmi venea greu să ghicesc cine şi de ce ar fi făcut o asemenea colecţie. Un catalog al infernului. În cele din urmă, Marina şi-a luat ochii de la album şi s-a îndreptat spre tenebre. Am încercat s-o urmez, dar nu mă

puteam dezlipi de durerea şi oroarea ce emanau din acele imagini. Chiar dacă aş mai trăi o mie de ani, tot aş continua să-mi amintesc privirea fiecăreia dintre acele creaturi. Am închis albumul şi m-am întors spre Marina. Am auzit-o suspinând în beznă şi m-am simţit fără importanţă, nu ştiam ce să fac ori ce să spun. Ceva din acele fotografii o tulburase profund.

— Eşti bine? am întrebat-o.

Marina a încuviinţat în tăcere, cu ochii aproape închişi.

Subit, ceva a răsunat în seră. Am cercetat vălul de umbre ce ne înconjura. Am auzit iar acelaşi sunet misterios. Ostil.

Malefic. Am simţit o duhoare de putreziciune, ameţitoare şi pătrunzătoare. Venea din tenebre aidoma răsuflării unei dihănii sălbatice. Am fost sigur că nu eram singuri. Mai era cineva acolo. Ne urmărea. Marina privea zidul întunericului, ca împietrită. Am luat-o de mână şi am condus-o spre ieşire.

31

- MARINA -

6

Când am ieşit, burniţa îmbrăcase străzile în argint. Era ora unu după-amiază. Pe drumul de întoarcere, n-am schimbat nicio vorbă. În casa Marinei, Germán ne aştepta cu masa.

— Să nu-i pomeneşti nimic lui Germán, te rog, mi-a cerut Marina.

— Nu-ţi face griji.

Mi-am dat seama că nici n-aş fi ştiut să explic ce se petrecuse. Pe măsură ce ne îndepărtam de locul acela, amintirea celor văzute şi a serei sinistre s-a risipit. Când am ajuns în piaţa Sarriá, Marina era palidă şi respira cu greutate.

— Te simţi bine? am întrebat.

Marina mi-a zis, nu prea convinsă, că da. Ne-am aşezat pe o bancă din piaţă. Ea a respirat adânc de mai multe ori, cu ochii închişi. Un stol de porumbei zburătăcea la picioarele noastre. O clipă, m-am temut că Marina avea să leşine. Dar a deschis ochii şi mi-a surâs.

— Nu te speria. E doar o mică ameţeală. Probabil că de la duhoare.

— Cu siguranţă. Probabil că a fost un animal mort. Un şobolan ori…

Marina a acceptat ipoteza mea. Curând, culoarea i s-a întors în obraji.

— Ar trebui să mănânc ceva. Hai să mergem. Germán s-o fi săturat să ne aştepte.

Ne-am ridicat şi am plecat spre casa ei. Kafka aştepta alături de gard. M-a privit cu dispreţ şi a fugit să-şi frece spinarea de gleznele Marinei. Socoteam avantajul de a fi motan, când am recunoscut vocea celestă din gramofonul lui Germán. Muzica se filtra prin grădină ca o maree înaltă.

— Ce muzică e asta?

— Leo Délibes, a răspuns Marina.

— Habar n-am cine-i.

32

- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

— Délibes. Un compozitor francez, m-a lămurit Marina, ghicindu-mi neştiinţa. Ce vă învaţă la liceu?

Am ridicat din umeri.

— E un fragment dintr-o operă de-a lui. Lakmé.

— Şi vocea asta?

— Mama mea.

Am privit-o fără glas.

— Mama ta e cântăreaţă de operă?

Marina mi-a aruncat o privire de nepătruns.

— Era, a răspuns. A murit.

Germán ne aştepta în salonul principal, o mare încăpere ovală. O lampă cu ţurţuri de cristal atârna din tavan. Tatăl Marinei îmbrăcase haine aproape de gală. Purta costum şi vestă, iar pletele argintii şi le pieptănase pe spate. Mi-a părut un cavaler de la sfârşitul secolului. Ne-am aşezat la masă, pe care erau o faţă de masă de in şi tacâmuri de argint.

— E o plăcere să te avem alături de noi, Óscar, a zis Germán. N-avem în fiecare duminică norocul unei companii atât de plăcute.

Pe masă erau vechi piese originale de porţelan. Meniul părea alcătuit dintr-o supă ce mirosea delicios şi pâine.