19.01.1964

Mi s-a năzărit că ceasornicul valora, probabil, o avere, iar remuşcările n-au întârziat. Vorbele gravate mă făceau să mă

simt ca un hoţ de amintiri.

Într-o zi de joi mânjită de ploaie, am decis să-mi împărtăşesc secretul cuiva. Cel mai bun prieten pe care îl aveam în internat era un puşti nervos, cu ochi pătrunzători, care stăruia să răspundă la sigla JF, deşi aceasta avea o legătură prea mică ori inexistentă cu numele lui real. JF avea un suflet de poet eliberator şi o minte atât de ascuţită, încât uneori îşi tăia limba cu ea. Avea un trup debil, şi era suficient să menţionezi cuvântul „microb” pe o rază de un kilometru pentru ca el să creadă că se molipsise de ceva.

11

- MARINA -

Odată, am căutat într-un dicţionar cuvântul „ipohondru” şi i-am făcut o fotocopie.

— Poate nu ştii că biografia ta se află în Dicţionarul Academiei Regale, l-am anunţat.

A privit scurt fotocopia şi mi-a aruncat o privire-crampon.

— Încearcă să cauţi la „i” de la „idiot” şi ai să vezi că nu-s singura celebritate, a replicat JF.

În acea zi, în curte, la ora recreaţiei de la amiază, JF şi cu mine ne-am strecurat în întunecoasa sală de festivităţi. Paşii noştri trezeau pe coridorul central ecoul unei sotnii de umbre ce păşeau pe vârfuri. Lumina de culoarea oţelului cădea în două fascicule pe scena prăfuită. Ne-am aşezat în poiana de lumină, în faţa rândurilor de scaune goale, ce se topeau în beznă. Răpăitul ploii zgâria geamurile de la etajul întâi.

— Ei bine, a răbufnit JF, la ce atâta mister?

Fără să scot vreun cuvânt, am scos ceasornicul şi i l-am întins. JF a ridicat din sprâncene şi l-a evaluat. L-a preţăluit pe îndelete timp de câteva clipe, apoi mi l-a înapoiat cu o privire intrigată.

— Ce părere ai? am întrebat.

— Cred că-i un ceasornic, a replicat JF. Cine mai e şi Germán ăsta?

— N-am nici cea mai vagă idee.

Am început să-i relatez amănunţit aventura pe care o trăisem în urmă cu câteva zile în vila părăginită. JF mi-a ascultat înşiruirea faptelor cu răbdarea şi atenţia aproape ştiinţifice ce-l caracterizau. La sfârşit, a părut să cântărească

totul înainte de a-mi împărtăşi primele impresii.

— Vrei să zici că l-ai furat, a conchis.

— Nu asta-i chestiunea, am obiectat.

— Ar trebui văzut ce crede acest Germán, a obiectat JF.

— Acest Germán e mort, probabil, de mult, am sugerat, nu prea convins.

JF şi-a frecat bărbia.

12

- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

— Mă întreb ce va spune Codul Penal despre furtul cu premeditare de obiecte personale şi ceasornice cu dedicaţie, a subliniat prietenul meu.

— N-a existat nici premeditare, nici vreun copil mort, am protestat. Totul s-a petrecut brusc, n-am avut vreme să

gândesc. Când am observat că ceasornicul era la mine, era deja târziu. Şi tu ai fi făcut la fel în locul meu.

— În locul tău, eu aş fi făcut un stop cardiac, a precizat JF, care era omul mai curând al vorbelor decât al acţiunii.

Presupunând că aş fi fost atât de nebun încât să intru în vila aceea pe urmele unui motan luciferic. Ar trebui să ştii ce tipuri de germeni se pot lua de la o asemenea dihanie.

Am tăcut câteva clipe, ascultând ecoul ploii în depărtare.

— Mă rog, a conchis JF, ce-i făcut e bun făcut. Doar n-ai de gând să te mai întorci acolo, nu-i aşa?

Am zâmbit.

— Singur, nu.

Ochii prietenului meu s-au făcut cât cepele.

— A, nu! Nici gând.

Chiar în după-amiaza aceea, la sfârşitul cursurilor, JF şi cu mine am şters-o pe uşa de la bucătărie şi ne-am îndreptat spre strada misterioasă ce ducea la micul palat. Pe carosabilul pietruit era plin cu bălţi şi frunze uscate. Un cer ameninţător acoperea oraşul. JF era mai palid decât de obicei, căci nu era în apele lui. Vederea cotlonului prins în trecut îi strângea stomacul, făcându-i-l cât un testicul.

Liniştea era asurzitoare.

— Eu cred că ar fi mai bine să ne întoarcem şi s-o ştergem de aici, a murmurat, dând câţiva paşi înapoi.

— Nu te purta ca o găină.

— Nu apreciem găinile la justa valoare. Fără ele n-ar fi nici ouă, nici…

Pe neaşteptate, un clinchet de clopoţel s-a risipit în vânt.

JF a amuţit. Ochii galbeni ai motanului ne priveau. Brusc, a şuierat ca un şarpe şi a scos ghearele la noi. Pe spate, blana i s-a zbârlit, iar printre buze i s-au arătat colţii ce luaseră

13

- MARINA -

viaţa unei vrăbii cu câteva zile în urmă. În depărtare, un fulger a aprins lumini pe bolta cerească. Am schimbat o privire cu JF.

Peste cincisprezece minute, stăteam pe o bancă lângă iazul din claustrul internatului. Ceasornicul era tot la mine în buzunar. Mai greu ca niciodată.

Şi acolo a rămas tot restul săptămânii, până sâmbătă în zori. Când dădea să se crape de ziuă, m-am trezit cu vaga senzaţie că visasem vocea din gramofon. Dincolo de fereastră, Barcelona se aprindea pe o pânză cu umbre de un roşu intens, o pădure de antene şi acoperişuri-terasă. Am sărit din pat şi am căutat blestematul de ceas care îmi fermecase viaţa în ultimele zile. Ne-am privit unul pe altul. În sfârşit, gata să înfrunt misiuni absurde, am decis să pun capăt situaţiei. Aveam să-l dau înapoi.

M-am îmbrăcat în tăcere şi am traversat în vârful picioarelor coridorul întunecos de la etajul patru. Nimeni n-avea să-mi observe absenţa până la zece ori unsprezece dimineaţa. La ora aceea speram să fiu înapoi.

Afară, străzile zăceau sub tulburea mantie purpurie ce învăluie zorii în Barcelona. Am coborât până în strada Margenat. Cartierul Sarriá se deştepta în jurul meu. Norii îl pieptănau de la mici înălţimi, captând primele lumini din haloul auriu. Faţadele caselor se desenau printre fisurile negurii şi franzele uscate ce zburau la voia întâmplării.