Brusc, vraja s-a făcut cioburi. O siluetă s-a ridicat din jilţ
şi s-a întors spre mine. Plete albe şi ochi aprinşi ca jăraticul au strălucit în beznă. N-am putut zări decât două mâini imense şi albe care se întindeau spre mine. Cuprins de 9
- MARINA -
panică, am luat-o la goană spre uşă, iar în drum m-am împiedicat de gramofon şi l-am dat jos. Am auzit cum acul rănea discul. Vocea celestă s-a spart cu un geamăt infernal.
M-am năpustit în grădină, simţind cum mâinile îmi atingeau cămaşa, şi am străbătut-o cu aripi la picioare, pe când frica îmi ardea în fiece por al trupului. Nu m-am oprit nicio clipită.
Am fugit fără răgaz, neprivind în urmă, simţind că abia puteam respira. Eram deja acoperit de o sudoare rece; luminile internatului străluceau la vreo treizeci de metri.
M-am furişat spre uşa de lângă bucătărie, care nu era niciodată păzită, şi m-am târât până în odaia mea. Probabil că toţi ceilalţi interni erau de ceva vreme în sala de mese. Mi-am şters sudoarea de pe frunte şi, treptat, inima mea şi-a recăpătat ritmul obişnuit. Începeam să mă liniştesc, când am auzit că nodurile unor degete băteau în uşă.
— Óscar, e timpul să cobori la cină, a spus glasul unuia dintre tutori, iezuitul raţionalist Seguí, care detesta să facă
pe poliţistul.
— Chiar acum, padre, am răspuns. O clipă.
M-am grăbit să-mi pun sacoul de rigoare şi am stins lumina din încăpere. Am zărit prin fereastră spectrul lunii, care se înălţa deasupra Barcelonei. Abia atunci, am observat că încă mai aveam ceasornicul de aur în mână.
10
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
2
În zilele următoare, ornicul nenorocit mi-a devenit tovarăş
nedespărţit. Îl luam peste tot cu mine şi chiar dormeam cu el sub pernă, căci mă temeam ca nu cumva să fie găsit şi să fiu întrebat de unde îl luasem. N-aş fi ştiut ce să spun. „Fiindcă
nu l-ai găsit, ci l-ai furat”, îmi şoptea un glas acuzator.
„Termenul tehnic e furt şi violare de domiciliu”, adăuga glasul care, ciudat, semăna suspect cu al celui ce dubla vocea lui Perry Mason.
Noapte de noapte, aşteptam răbdător să adoarmă toţi colegii şi să-mi privesc comoara. De cum se instala liniştea, Cercetam ceasornicul la lumina lanternei. Nicio vinovăţie de pe lume nu mi-ar fi putut slăbi fascinaţia trezită de prada primei mele aventuri din „crima dezorganizată”. Ornicul era greu şi părea din aur masiv. Sfera de cristal spartă ducea cu gândul la o lovitură ori căzătură. Am presupus că impactul îi distrusese mecanismul şi împietrise acele pe vecie la şase şi douăzeci şi trei. Pe dosul lui puteam citi: Pentru Germán, în care glăsuieşte lumina.
K.A.
19.01.1964
Mi s-a năzărit că ceasornicul valora, probabil, o avere, iar remuşcările n-au întârziat. Vorbele gravate mă făceau să mă
simt ca un hoţ de amintiri.
Într-o zi de joi mânjită de ploaie, am decis să-mi împărtăşesc secretul cuiva. Cel mai bun prieten pe care îl aveam în internat era un puşti nervos, cu ochi pătrunzători, care stăruia să răspundă la sigla JF, deşi aceasta avea o legătură prea mică ori inexistentă cu numele lui real. JF avea un suflet de poet eliberator şi o minte atât de ascuţită, încât uneori îşi tăia limba cu ea. Avea un trup debil, şi era suficient să menţionezi cuvântul „microb” pe o rază de un kilometru pentru ca el să creadă că se molipsise de ceva.
11
- MARINA -
Odată, am căutat într-un dicţionar cuvântul „ipohondru” şi i-am făcut o fotocopie.
— Poate nu ştii că biografia ta se află în Dicţionarul Academiei Regale, l-am anunţat.
A privit scurt fotocopia şi mi-a aruncat o privire-crampon.
— Încearcă să cauţi la „i” de la „idiot” şi ai să vezi că nu-s singura celebritate, a replicat JF.
În acea zi, în curte, la ora recreaţiei de la amiază, JF şi cu mine ne-am strecurat în întunecoasa sală de festivităţi. Paşii noştri trezeau pe coridorul central ecoul unei sotnii de umbre ce păşeau pe vârfuri. Lumina de culoarea oţelului cădea în două fascicule pe scena prăfuită. Ne-am aşezat în poiana de lumină, în faţa rândurilor de scaune goale, ce se topeau în beznă. Răpăitul ploii zgâria geamurile de la etajul întâi.
— Ei bine, a răbufnit JF, la ce atâta mister?
Fără să scot vreun cuvânt, am scos ceasornicul şi i l-am întins. JF a ridicat din sprâncene şi l-a evaluat. L-a preţăluit pe îndelete timp de câteva clipe, apoi mi l-a înapoiat cu o privire intrigată.
— Ce părere ai? am întrebat.
— Cred că-i un ceasornic, a replicat JF. Cine mai e şi Germán ăsta?
— N-am nici cea mai vagă idee.
Am început să-i relatez amănunţit aventura pe care o trăisem în urmă cu câteva zile în vila părăginită. JF mi-a ascultat înşiruirea faptelor cu răbdarea şi atenţia aproape ştiinţifice ce-l caracterizau. La sfârşit, a părut să cântărească
totul înainte de a-mi împărtăşi primele impresii.
— Vrei să zici că l-ai furat, a conchis.
— Nu asta-i chestiunea, am obiectat.
