Am consimţit. Cred că i-aş fi răspuns la fel şi dacă m-ar fi întrebat dacă îmi plăcea arsenicul.
— Ai vreo treabă mâine?
Am negat, la fel de mut. Dacă aveam vreuna, urma să caut o scuză. Ca hoţ nu făceam nici cât o ceapă degerată, dar ca mincinos trebuie să recunosc că întotdeauna fusesem un artist.
— Atunci, te aştept aici la nouă, a spus ea, topindu-se în umbra grădinii.
— Aşteaptă!
Strigătul meu a oprit-o.
— Nu mi-ai spus cum te cheamă…
— Marina… Pe mâine.
I-am făcut semn cu mâna, dar dispăruse deja. Am aşteptat-o în van să revină. Soarele era sus, pe cer, şi am calculat că trebuia să fie amiază. Când am înţeles că Marina nu are să revină, m-am întors la internat. Bătrânele portaluri din cartier păreau să-mi surâdă complice. Deşi îmi auzeam ecoul paşilor, aş fi jurat că mergeam cu o palmă mai sus decât drumul.
20
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
4
Cred că niciodată în viaţa mea nu fusesem atât de punctual. Când am traversat piaţa Sarriá, oraşul mai era încă în pijama. La trecerea mea şi auzind clopotele care chemau la liturghia de ora nouă, un stol de porumbei s-a ridicat în zbor. Un soare de calendar încălzea urmele burniţei de noapte. Kafka se grăbise să-mi iasă în cale în capătul străzii ce ducea la vilă. O ceată de vrăbii păstra o distanţă
prudentă pe culmea unui zid. Motanul le privea cu studiată
indiferenţă profesională.
— Bună ziua, Kafka. Pe cine ai mai omorât în dimineaţa asta?
Motanul mi-a răspuns torcând şi, aidoma unui majordom flegmatic, m-a condus prin grădină până la fântână. Am distins silueta Marinei, care stătea pe ghizdul ei; purta o rochie de culoarea fildeşului, cu umerii goi. Ţinea în mâini un caiet legat în piele, în care scria cu stiloul. Pe faţă i se citea o mare concentrare, şi nici nu m-a observat. Părea să
fie cu mintea departe, ceea ce mi-a permis s-o privesc ca prostul câteva clipe. Am decis că avea claviculele desenate chiar de Leonardo da Vinci, căci nu găseam altă explicaţie.
Stiloul s-a oprit brusc, iar ochii Marinei s-au ridicat spre ai mei. Imediat a închis caietul.
— Gata?
Marina m-a condus pe străzile din Sarriá într-o direcţie necunoscută şi nedându-mi cu privire la intenţiile ei decât indiciul unui surâs misterios.
— Unde mergem? am întrebat după câteva minute.
— Ai răbdare. Ai să vezi.
O urmam, docil, deşi bănuiam că eram obiectul unei glume pe care, pe moment, nu izbuteam s-o înţeleg. Am coborât până la Paseo de Bonanova şi, de acolo, am cotit spre San Gervasio. Am traversat în dreptul găurii negre a barului Victor. Înarmaţi cu ochelari de soare, câţiva fiţoşi beau bere, încălzind indolent şeile motocicletelor Vespa.
21
- MARINA -
Văzându-ne, câţiva au binevoit să-şi pună în bernă Ray Banii, pentru a-i face o radiografie Marinei. „A naibii pielea pe voi”, mi-am zis.
După ce am ajuns pe strada Dr. Roux, Marina a cotit la dreapta. Am coborât câteva cvartaluri până la o străduţă
neasfaltată, ce mergea până la numărul 112. Surâsul enigmatic continua să pecetluiască buzele Marinei.
— Aici e? am întrebat, intrigat.
Străduţa nu părea să ducă undeva. Dar Marina s-a limitat s-o urmeze. M-a dus la un drum ce urca spre un portic flancat de chiparoşi. Dincolo de el, o grădină fermecată, populată cu lespezi, cruci şi mausolee acoperite de mucegai părea de argint sub umbrele albăstrii. Vechiul cimitir din Sarriá.
Cimitirul din Sarriá e printre cele mai ascunse locuri din Barcelona. Dacă te uiţi pe planuri, nu apare. Dacă îi întrebi pe locuitori sau taximetrişti cum poţi ajunge acolo, cel mai sigur e că nu ştiu, deşi cu toţii au auzit de el. Şi dacă, din întâmplare, îndrăzneşti să-l cauţi de capul tău, cel mai probabil te pierzi. Puţinii care îi cunosc taina bănuiesc că, în realitate, vechiul cimitir nu-i decât o insulă de trecut ce apare şi dispare după voia ei.
Acolo m-a dus Marina în acea duminică de septembrie, pentru a-mi revela taina ce mă intriga la fel de mult ca şi posesoarea ei. Urmându-i instrucţiunile, ne-am instalat într-un colţ discret din aripa de nord a incintei. Am început să
privim tăcuţi mormintele şi florile ofilite; Marina tăcea mâlc şi, după câteva minute, am început să mă impacientez.
Singurul mister din toată istoria era ce naiba căutam noi acolo.
— E cam mort aici, am sugerat, conştient de ironie.
— Răbdarea e mama ştiinţei, a amintit Marina.
— Şi naşa demenţei, am replicat. Aici nu-i absolut nimic.
Marina mi-a aruncat o privire pe care n-am putut-o descifra.
22
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
— Te înşeli. Aici sunt amintirile a sute de persoane, vieţile, sentimentele, iluziile, absenţele şi visurile lor neîmplinite, dezamăgirile, înşelăciunile şi iubirile neîmpărtăşite, care le-au otrăvit vieţile. Toate s-au strâns aici, pentru vecie.
Am privit-o, intrigat şi cam stingherit, deşi nu înţelegeam prea bine despre ce vorbea. Orice-ar fi fost, era ceva important pentru ea.
— Nimeni nu poate pricepe nimic din viaţă până ce nu înţelege moartea, a adăugat Marina.
Nici de astă dată nu i-am înţeles prea bine vorbele.
— Adevărul e că nu mă gândesc prea mult la ea, am spus.
La moarte, vreau să zic. Serios că nu, cel puţin…
Marina a scuturat din cap, ca un medic care recunoaşte simptomele unei boli fatale.
— Adică, eşti unul dintre mocofanii neavizaţi, a subliniat, insinuantă.
— Neavizaţi?
