I-am văzut ochii lucind în lacrimi. Mi-a întins mâna şi i-am strâns-o.
— Mulţumesc.
Nu l-am mai văzut niciodată.
202
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
Chiar la sfârşitul acelei săptămâni, Marina şi-a recăpătat cunoştinţa şi a plecat de la terapie intensivă. Au instalat-o într-un salon de la etajul doi, cu vedere spre Horta. Era singură. Nu mai scria în caiet şi abia se putea apleca pentru a privi catedrala aproape terminată de la fereastră. Rojas a cerut voie să-i facă un ultim set de analize. Germán a acceptat. Încă mai spera. Când Rojas ne-a anunţat rezultatele, la el în cabinet, i s-a frânt glasul. După luni de luptă, a trebuit să accepte evidenţa, iar Germán l-a îmbrăţişat, bătându-l pe umeri.
— Nu pot face mai mult… nu pot face altceva… Iertaţi-mă, gemea Damián Rojas.
Două zile mai târziu, am adus-o din nou pe Marina în Sarriá. Medicii nu mai puteau face nimic pentru ea. Ne-am luat adio de la doña Carmen, de la Rojas şi Lulú, care plângea continuu. Mica Valeria m-a întrebat unde-mi duceam logodnica şi dacă acea scriitoare vestită avea să-i mai spună poveşti.
— Acasă. O ducem acasă.
Am plecat de la internat într-o luni, fără să spun nimănui unde plecam. Nu-mi închipuiam că aveau să-mi remarce lipsa. Nici nu-mi păsa. Locul meu era lângă Marina. Am instalat-o în odaia ei. Acum terminată, catedrala stătea pe marginea ferestrei. A fost cel mai frumos edificiu pe care l-am construit vreodată. Germán şi cu mine făceam cu schimbul, veghind-o fără răgaz. Rojas ne spusese că nu avea să sufere, că avea să se stingă molcom, ca o flăcăruie în vânt.
Marina nu mi s-a părut nicicând mai frumoasă decât în acele ultime zile petrecute în vila din Sarriá. Părul îi crescuse iar, mai lucios ca înainte, cu şuviţe alb-argintii. Şi ochii îi erau mai luminoşi. Abia dacă ieşeam din odaia ei. Voiam să
profit de fiecare oră şi minut pe care le mai puteam petrece cu ea. Uneori stăteam ceasuri în şir îmbrăţişaţi şi muţi, nemişcaţi. Într-o seară, Marina m-a sărutat pe buze şi mi-a 203
- MARINA -
şoptit la ureche că mă iubea şi că, orice s-ar fi întâmplat, avea să mă iubească veşnic.
A murit în zorii zilei următoare, în linişte, aşa cum prevăzuse Rojas. Cum s-a crăpat de ziuă, Marina mi-a strâns mâna cu putere, i-a surâs tatălui său şi flăcăruia din ochii ei s-a stins pentru totdeauna.
Am făcut ultimul drum cu Marina în bătrânul Tucker.
Germán a condus în tăcere până pe plajă, aşa cum făcuserăm şi în urmă cu câteva luni. Ziua era atât de luminoasă, încât am vrut să cred că marea, pe care ea o iubea atât de mult, se îmbrăcase de sărbătoare pentru a o primi. Am parcat printre copaci şi am coborât pe mal, să-i împrăştiem cenuşa.
La întoarcere, Germán mi-a mărturisit, cu inima distrusă, că nu putea conduce până la Barcelona. Am lăsat Tuckerul printre pini. Nişte pescari care treceau pe şosea au acceptat să ne ducă până la gară. Am ajuns în gara Francia din Barcelona la şapte zile după ce dispărusem. Mi se părea că
trecuseră şapte ani.
M-am despărţit de Germán cu o îmbrăţişare pe peronul gării. Nici până azi nu ştiu unde s-a dus sau ce soartă a avut. Amândoi ştiam că nu ne-am putea privi iar în ochi fără
s-o vedem în ei pe Marina. L-am urmărit cum se îndepărta, o tuşă de penel ce se topea pe pânza timpului. Nu mult după
aceea, un poliţist îmbrăcat civil m-a recunoscut şi m-a întrebat dacă nu cumva numele meu era Óscar Drai.
204
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
EPILOG
Barcelona tinereţii mele nu mai există. Străzile şi lumina ei s-au dus pe vecie şi nu mai trăiesc decât în amintirile mele.
Am aflat că vila din Sarriá a fost demolată. Străzile din jurul ei sunt acum sub o autostradă pe care, se zice, aleargă
progresul. Bătrânul cimitir e tot la locul lui, presupun, pierdut în ceţuri. M-am aşezat pe banca din piaţă, pe care stătusem de atâtea ori împreună cu Marina. Am distins în depărtare silueta vechiului meu liceu, dar n-am îndrăznit să
mă apropii de el. Ceva îmi spunea că, de-aş fi făcut-o, tinereţea mea avea să se risipească pe vecie. Timpul nu ne face mai înţelepţi, ci doar mai laşi.
Ani la rând, am fugit fără să ştiu de ce. Am crezut că, dacă
trece de zare, umbrele trecutului se vor feri din calea mea.
Am crezut că, dacă mă îndepărtez destul, glasurile din mintea mea vor tăcea definitiv. M-am întors, în sfârşit, în piaţa secretă din faţa Mediteranei. Schitul Sant Elm se înălţa în depărtare, mereu vigilent. Am găsit vechiul Tucker al prietenului meu Germán. Curios, era tot acolo, la destinaţia lui finală dintre pini.
Am coborât pe mal şi m-am aşezat pe nisip, acolo unde cu ani în urmă împrăştiasem cenuşa Marinei. Lumina zilei a incendiat cerul şi i-am simţit prezenţa intensă. Am înţeles că
nu mai puteam, nici nu mai voiam să fug. Revenisem acasă.
În ultimele ei zile, îi promisesem Marinei că, dacă ea n-o putea face, aveam să pun eu capăt acestei istorii. Caietul gol pe care i-l dăruisem m-a însoţit în toţi aceşti ani. Vorbele ei vor fi şi ale mele. Nu ştiu dacă voi putea să-mi ţin promisiunea. Uneori mă îndoiesc de memoria mea şi mă
întreb dacă voi fi măcar în stare să-mi amintesc ce s-a întâmplat.
Marina, ai luat toate răspunsurile cu tine.
205
- MARINA -
