Bătrânul a ridicat privirea. De cum l-am privit în ochi, am aflat adevărul. L-am înţeles cu limpezimea brutală cu care visurile se duc pe apa sâmbetei. Ca un pumnal rece şi otrăvit, care ţi se înfige fără leac în suflet.
— Unde-i Marina? am întrebat, aproape bâlbâindu-mă.
Germán n-a putut articula nicio vorbă. Nu era nevoie. Am aflat din privirile lui că vizitele sale la spitalul San Pablo fuseseră false. Şi că medicul de la spitalul La Paz nu-l consultase nicicând pe pictor. Am aflat că bucuria şi speranţa arătate de Germán la întoarcerea de la Madrid nu aveau nicio legătură cu el. Marina mă dusese de nas încă de la început.
— Boala care i-a adus moartea maică-sii, a murmurat Germán, o omoară şi pe ea, prietene Óscar, o omoară şi pe Marina mea.
Am simţit că pleoapele mi se lăsau, grele ca lespezile, şi că
lumea se dezintegra lent în jurul meu. Germán m-a îmbrăţişat iar, şi acolo, în salonul trist al bătrânei vile, am plâns împreună cu el ca un biet imbecil, în timp ce ploaia începea să cadă asupra întregii Barcelone.
Din taxi, spitalul San Pablo mi s-a părut un oraş
suspendat în nori, numai turnuri ascuţite şi cupole imposibile. Germán îşi pusese un costum curat şi păşea lângă mine în tăcere. Ţineam un pachet ambalat ca pentru un cadou, în cea mai lucioasă hârtie de care putusem face rost. Când am ajuns, medicul care o îngrijea pe Marina, un oarecare Damián Rojas, m-a privit de sus în jos şi mi-a dat instrucţiuni. Să n-o obosesc pe Marina. Să mă arăt pozitiv şi optimist. Ea avea nevoie de ajutorul meu, nu eu de-al ei. Nu venisem acolo să plâng sau să mă vait. Ci s-o ajut. Dacă nu puteam respecta acele reguli, era mai bine să nu mă întorc acolo. Damián Rojas era un medic tânăr, iar halatul încă îi 191
- MARINA -
mai mirosea a facultate. Vorbea sever şi nerăbdător şi n-a fost prea politicos. În alte circumstanţe, l-aş fi luat drept un cretin arogant, dar ceva din el îmi spunea că încă nu învăţase să se distanţeze de durerea pacienţilor, iar acea purtare îl ajuta să supravieţuiască.
Am urcat la etajul patru şi am luat-o pe un coridor lung, ce părea nesfârşit. Mirosea a spital, o mixtură de boală, dezinfectant şi odorizant. Puţinul curaj ce-mi mai rămăsese s-a risipit dintr-o suflare, de cum am pus piciorul în acea aripă a clădirii. Germán a intrat primul în salon. M-a rugat să aştept afară până îi anunţa Marinei vizita mea. Simţea că
Marina n-ar fi vrut s-o văd acolo.
— Stai să-i vorbesc eu mai întâi, Óscar…
Am aşteptat. Culoarul era un şir nesfârşit de uşi şi voci pierdute. Chipuri încărcate de durere şi deznădejde se încrucişau în tăcere. Mi-am repetat de nenumărate ori sfaturile doctorului Rojas. Venisem să dau o mână de ajutor.
În sfârşit, Germán s-a ivit în uşă şi a făcut semn că da. Am înghiţit în sec şi am intrat. Germán a rămas afară.
Salonul era un dreptunghi alungit, unde lumina se evapora înainte de a ajunge la podea. Pe ferestrele mari se zărea bulevardul Gaudí, întinzându-se la infinit. Turnurile bisericii Sagrada Familia tăiau cerul în două. În încăpere erau patru paturi despărţite prin perdele de pânză aspră.
Prin ele se zăreau siluetele vizitatorilor, ca într-un spectacol de umbre chinezeşti. Marina ocupa ultimul pat de pe partea dreaptă, de lângă fereastră.
În primele clipe, cel mai greu mi-a venit să-i înfrunt ochii.
Era tunsă băieţeşte. Fără părul ei lung, Marina mi s-a părut umilită, dezbrăcată. Mi-am muşcat limba tare, ca să stăvilesc lacrimile ce-mi urcau din suflet.
— Mi-au tăiat părul, a spus, ghicindu-mi gândul. Pentru analize.
Am văzut urme pe gât şi pe ceafă, care te dureau la o simplă privire. Am încercat să zâmbesc şi i-am întins pachetul.
192
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
— Mie îmi place, am comentat în loc de orice alt salut.
A primit pachetul şi l-a lăsat în poală. M-am apropiat şi m-am aşezat lângă ea, în tăcere. Mi-a luat mâna şi mi-a strâns-o cu putere. Slăbise. I se distingeau coastele sub cămaşa de noapte albă, de spital. Avea două cercuri negre sub ochi.
Buzele îi erau două linii subţiri şi uscate. Ochii ei cenuşii nu mai străluceau. A deschis pachetul cu mâini nesigure şi a scos cartea. A răsfoit-o şi a ridicat ochii, intrigată.
— Toate paginile-s albe…
— Pentru moment, am replicat. Avem o poveste bună de spus, şi eu pot oferi cărămizile…
A strâns cartea la piept.
— Cum ţi se pare Germán? m-a întrebat.
— Bine, am minţit. Obosit, dar bine.
— Şi tu, ţie cum îţi merge?
— Mie?
— Nu. Mie. Sigur că ţie.
— Eu sunt bine.
— Haida-de, mai ales după predica sergentului Rojas…
Am ridicat din sprâncene, ca şi cum n-aveam nici cea mai vagă idee la ce se referea.
— Mi-a fost dor de tine, a zis.
— Şi mie de tine.
Vorbele ne-au rămas suspendate în aer. Ne-am privit lung, în tăcere. Am văzut că faţada Marinei se prăbuşea.
