- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
— Ai fi în stare să tragi cu sânge rece? m-a întrebat.
N-am răspuns. Nu ştiam ce să-i spun. Aveam în minte doar imaginea Marinei în ghearele lui Kolvenik şi cât de puţin mai era până când flăcările aveau să deschidă definitiv porţile Marelui Teatru Regal către iad.
— Probabil că prietena ta înseamnă mult pentru tine.
Am încuviinţat, convins că femeia schiţa cel mai trist surâs al ei.
— Ea ştie? a întrebat.
— Habar n-am, am spus fără să stau pe gânduri.
A încuviinţat încetişor din cap şi a scos flaconul ca smaraldul.
— Amândoi suntem la fel, Óscar. Singuri şi condamnaţi să
iubim pe cineva fără salvare.
Mi-a întins flaconul, iar eu am lăsat arma jos. Am pus-o pe podea şi am luat flaconul. Cercetându-l, am simţit că mi se lua o greutate de pe suflet. Am vrut să-i mulţumesc, dar Eva Irinova nu mai era acolo. Şi nici revolverul.
Când am ajuns la ultimul etaj, tot edificiul agoniza la picioarele mele. Am fugit spre capătul galeriei, căutând să
ajung la bolta maşinii de scenă. Brusc, una dintre uşi a sărit din cadru, în flăcări. Un râu de foc a inundat galeria. Eram prizonier. Am privit cu disperare jur-împrejur şi n-am văzut decât o ieşire. Ferestrele ce dădeau afară. M-am apropiat de geamurile afumate şi de cealaltă parte am distins o cornişă
mică. Focul îşi croia drum spre mine. Geamurile s-au făcut fărâme, atinse parcă de suflarea iadului. Hainele îmi fumegau. Simţeam flăcările pe piele. Mă sufocam. Am sărit pe cornişă. Aerul rece al nopţii m-a lovit drept în faţă şi am văzut străzile Barcelonei la mulţi metri sub mine. Viziunea era copleşitoare. Focul cuprinsese tot Marele Teatru Regal.
Schelele se prăbuşiseră, făcându-se cenuşă. Vechea faţadă
se înălţa aidoma unui maiestuos palat baroc, o catedrală de foc în centrul cartierului Raval. Sirenele pompierilor urlau, plângându-şi parcă neputinţa. Lângă acul de metal în care 181
- MARINA -
convergea reţeaua nervilor de oţel ai cupolei, Kolvenik o ţinea strâns pe Marina.
— Marina! am strigat.
Am făcut un pas înainte şi m-am prins instinctiv de un arc de metal, ca să nu cad. Frigea. Am urlat de durere şi am tras mâna. Palma înnegrită îmi fumega. Chiar atunci, structura s-a cutremurat iar şi am ghicit ce urma. Cu un vuiet asurzitor, teatrul s-a prăbuşit, rămânând intact doar scheletul metalic, gol. O pânză de aluminiu întinsă peste iad.
În centrul ei era Kolvenik. Am zărit chipul Marinei. Trăia. Aşa că am făcut singurul lucru ce-o mai putea salva.
Am luat flaconul şi l-am ridicat, ca să-l vadă Kolvenik. A împins-o pe Marina de lângă el, apropiind-o de buza hăului.
Am auzit-o strigând. Apoi, Kolvenik şi-a răsfirat gheara deasupra abisului. Mesajul era limpede. În faţa mea, aidoma unui pod, se întindea o bârnă. Am înaintat pe ea.
— Óscar, nu! m-a implorat Marina.
Mi-am înfipt ochii în pasarela îngustă şi am îndrăznit. Am simţit că tălpile pantofilor mi se dezlipeau la fiece pas. Vântul sufocant ce urca din foc mugea în jurul meu. Înaintam pas cu pas, fără să-mi iau privirile de la pasarelă, ca echilibriştii.
Am privit în faţă şi am văzut-o pe Marina îngrozită. Era singură! Voiam s-o iau în braţe, dar Kolvenik s-a ridicat din spatele ei. A strâns-o iar în gheare şi a ţinut-o atârnată în gol. Am scos flaconul şi am făcut la fel, dându-i de înţeles că, dacă nu-i dădea drumul, îl aruncam în foc. Mi-am amintit vorbele Evei Irinova: „Are să vă omoare pe amândoi…” Aşa că
am deschis flaconul şi am picurat doi stropi în hău. Kolvenik a aruncat-o pe Marina peste o statuie de bronz şi s-a năpustit asupra mea. Am sărit, ca să-l evit, iar flaconul mi-a scăpat printre degete.
Serul se evapora pe metalul fierbinte. Gheara lui Kolvenik l-a oprit când abia dacă mai rămăseseră în el câteva picături.
Kolvenik şi-a închis pumnul de metal peste flacon şi l-a făcut fărâme. Câţiva stropi de culoarea smaraldului i s-au scurs printre degete. Flăcările i-au luminat chipul, un abis de ură
182
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
şi furie de nestăpânit. Atunci a pornit spre noi. Marina mi-a strâns cu putere mâinile. Amândoi am închis ochii. Am simţit duhoarea de hoit a lui Kolvenik la câţiva centimetri şi m-am pregătit pentru impact.
Prima detunătură a trecut printre vâlvătăi. Am deschis ochii şi am zărit silueta Evei Irinova, care înainta ca şi mine.
Ţinea revolverul sus. O roză de sânge negru s-a deschis în pieptul lui Kolvenik. A doua detunătură, mai apropiată, i-a distrus o mână. A treia l-a atins în umăr. Am tras-o pe Marina deoparte. Kolvenik s-a întors, clătinându-se, spre Eva. Doamna în negru înainta încet. Îl ţintea fără milă cu arma. L-am auzit pe Kolvenik gemând. A patra detunătură i-a găurit burta. A cincea şi ultima i-a deschis un orificiu negru între ochi. O secundă mai târziu, Kolvenik a căzut în genunchi. Eva Irinova a lăsat pistolul să cadă şi a fugit spre el.
L-a strâns în braţe, legănându-l. Privirile li s-au întâlnit, iar ea i-a mângâiat chipul monstruos. Plângea.
— Ia-ţi prietena de aici, a spus fără să mă privească.
Am încuviinţat. Am condus-o pe Marina peste pasarelă, până la cornişa edificiului. De acolo, am ajuns pe acoperişul anexei, pentru a ne apăra de foc. Înainte de a o pierde din ochi, ne-am întors. Doamna în negru îl îmbrăţişa pe Mihail Kolvenik. Siluetele li s-au profilat printre flăcări, iar în cele din urmă focul i-a învăluit. Mi s-a părut că le văd cenuşa zburând în vânt, plutind deasupra Barcelonei, până când zorii au risipit-o pe vecie.
A doua zi, jurnalele au vorbit despre cel mai mare incendiu din lunga istorie a oraşului şi a Marelui Teatru Regal, precum şi despre faptul că dispariţia lui ştergea ultimele ecouri ale Barcelonei pierdute. Cenuşa se aşternuse pe apele portului. Avea să mai cadă peste oraş până în amurg.
Fotografii făcute de pe Montjuïc ofereau imaginea dantescă a unui rug infernal ce urca spre cer. Tragedia a căpătat altă
imagine când poliţia şi-a exprimat bănuiala că unii dintre 183
