un braţ, dar era în viaţă. Avea plete, chipul îi fusese cândva de femeie. Am ţintit-o cu revolverul, dar nu s-a oprit. Brusc, am intuit că-i mai văzusem chipul. La lumina flăcărilor, am întrezărit ce-i mai rămăsese din ochi. Gâtul mi s-a uscat.
— María? am bâiguit.
Fiica lui Kolvenik sau creatura din acea carcasă s-a oprit o clipă, şovăind.
— María? am întrebat iar.
Nu mai era nimic din aura angelică ce amintea de ea.
Frumuseţea îi dispăruse. O jivină patetică şi înfiorătoare îi luase locul. Avea pielea încă fragedă. Kolvenik lucrase rapid.
Am lăsat pistolul în jos şi am încercat să întind o mână spre biata femeie. Poate mai exista o speranţă pentru ea.
— María? Mă recunoşti? Sunt Óscar. Óscar Drai. Îţi aminteşti de mine?
María Shelley m-a privit intens. Un licăr scurt de viaţă i s-a ivit în priviri. Au început să-i curgă lacrimile şi a ridicat mâinile. A privit ghearele groteşti de metal ce-i ieşeau din braţe şi am auzit-o gemând. I-am întins mâna. María Shelley s-a tras un pas în spate, tremurând.
O vâlvătaie a izbucnit pe una din laturile marii cortine.
Ţesătura uzată s-a desprins ca un văl de foc. Frânghiile care o ţinuseră s-au desprins, formând bice de flăcări, iar pasarela pe care mergeam a fost lovită din plin. O linie de foc s-a conturat între noi. Am întins iar mâna spre fiica lui Kolvenik.
— Te rog, ia-mă de mână.
S-a îndepărtat, fugind de mine. Avea chipul în lacrimi.
Platforma de la picioarele noastre a scrâşnit.
— María, te rog…
Creatura a privit flăcările de parcă vedea ceva în ele. Mi-a aruncat o ultimă privire, pe care n-am putut s-o înţeleg, şi s-179
- MARINA -
a prins de frânghia în flăcări ce se întindea deasupra platformei. Focul i s-a întins pe braţe, tors, plete, veşminte şi chip. Am văzut-o arzând ca o figură de ceară până când scena a cedat sub picioarele ei, iar trupul i s-a prăbuşit în abis.
Am fugit spre una dintre ieşirile de la etajul trei. Trebuia s-o găsesc pe Eva Irinova şi s-o salvez pe Marina.
— Eva! am strigat când am zărit-o, în sfârşit.
S-a făcut că nu mă aude şi a continuat să înainteze. Am ajuns-o din urmă pe scara centrală, din marmură. Am prins-o de braţ cu putere şi am oprit-o. S-a luptat să scape de mine.
— A prins-o pe Marina. Dacă nu-i daţi serul, are s-o omoare.
— Prietena ta e deja moartă. Ieşi de aici cât mai poţi.
— Nu!
Eva Irinova a privit în jur. Spirale de fum lunecau pe scări.
Nu mai avea mult timp.
— Nu pot fugi fără ea.
— Nu pricepi, a replicat. Dacă îţi dau serul, el are să vă
omoare pe amândoi şi nimeni nu-l va putea opri.
— El nu vrea să omoare pe nimeni. Nu vrea decât să
trăiască.
— Tot nu pricepi, Óscar, a spus Eva. Nu pot face nimic.
Totul e în mâinile Domnului.
Cu aceste cuvinte, s-a întors şi s-a îndepărtat de mine.
— Nimeni nu poate face lucrarea Domnului. Nici măcar dumneavoastră, am spus, amintindu-i propriile ei vorbe.
S-a oprit. Am ridicat revolverul şi am ţintit. Am tras de trăgaci, iar clinchetul lui s-a pierdut în ecoul din galerie. Şi a făcut-o să se întoarcă.
— Nu încerc decât să salvez sufletul lui Mihail, a zis.
— Nu ştiu dacă puteţi salva sufletul lui, dar pe al dumneavoastră, da.
Femeia m-a privit în tăcere, înfruntând ameninţarea revolverului din mâinile mele tremurătoare.
180
