Femeia a ridicat privirea spre bătrânul ei prieten Luis.
Şoferul a intervenit, completând istoria:
— Am pus trupul în cimitirul din Sarriá, într-un mormânt fără nume, a explicat. Oficial, domnul Kolvenik murise cu un an în urmă. Nu puteam spune adevărul. Dacă Sentís afla că
doamna era în viaţă, nu avea să-şi afle odihna până n-o distrugea şi pe ea. Ne-am condamnat singuri la o viaţă
secretă aici.
— Ani la rând, am crezut că Mihail se odihnea în pace.
Veneam aici în ultima duminică a fiecărei luni, ca şi în ziua când îl cunoscusem, pentru a-l asigura că în curând, foarte curând, aveam să ne revedem. Trăiam în lumea amintirilor, uitând de cineva esenţial.
— De cine? am întrebat.
— De María, fiica noastră.
Marina şi cu mine ne-am uitat unul la altul. Mi-am adus aminte că Shelley aruncase în foc fotografia pe care i-o arătasem. Fetiţa din ea era María Shelley.
Când adusesem albumul din seră, îi furasem lui Mihail Kolvenik singura amintire de la fiica pe care nu ajunsese s-o cunoască.
— Shelley a crescut-o pe María ca pe propria-i fiică, dar ea intuise că istoria spusă de doctor nu era adevărată, că mama ei nu murise la naştere. Shelley n-a ştiut nicicând să mintă.
În timp, María a găsit vechile caiete ale lui Mihail în biroul doctorului şi a reconstituit povestea pe care v-am spus-o.
María moştenise nebunia tatălui său. Îmi aduc aminte că, în ziua când i-am spus lui Mihail că eram însărcinată, el a surâs. Zâmbetul lui m-a umplut de nelinişte, deşi nu ştiam de ce. Doar peste ani am aflat din însemnările lui că fluturele negru din canale îşi înghite propriii descendenţi şi, îngropându-se pentru a muri, ia cu el trupul unei larve, pe care o devorează când reînvie. Când voi aţi descoperit sera, după ce m-aţi urmărit de la cimitir, María a descoperit şi ea, 173
- MARINA -
în sfârşit, ceea ce căuta de ani de zile. Flaconul cu ser păstrat de Shelley. Şi, după treizeci de ani, Mihail s-a întors din moarte. De atunci s-a tot hrănit cu ea, refăcându-se din fragmente luate de la alte corpuri, prinzând puteri, creând alte fiinţe ca el…
Am înghiţit în sec şi mi-am amintit ce văzusem în tuneluri cu o noapte înainte.
— Când am înţeles ce se petrecea, a continuat Eva Irinova, am vrut să-i spun lui Sentís că el va cădea primul. Ca să nu-mi dezvălui identitatea, m-am folosit de tine, Óscar, cu ajutorul cărţii de vizită. Credeam că, văzând-o şi auzind puţinul ştiut de voi, avea să se teamă şi să se protejeze. L-am subestimat din nou pe acel bătrân meschin. A vrut să-i taie calea lui Mihail şi să-l distrugă. L-a târât pe Florián după el.
Luis s-a dus la cimitirul din Sarriá şi a aflat că mormântul era gol. La început, am bănuit că Shelley ne trădase.
Credeam că fusese în seră şi construise noile creaturi. Poate că nu voia să moară înainte de a înţelege misterele pe care Mihail le lăsase neexplicate. Nicicând n-am fost siguri de el.
Când am priceput că o ocrotea pe María era prea târziu.
Acum Mihail are să vină după noi.
— De ce? a întrebat Marina. Pentru ce-ar trebui să revină
aici?
Doamna şi-a descheiat în tăcere cei doi nasturi superiori ai rochiei şi a scos la lumină lanţul unei medalii. De el atârna un flacon de sticlă în care strălucea un lichid de culoarea smaraldului.
— Pentru asta, a zis.
174
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
24
Priveam în lumină flaconul cu ser când l-am auzit. L-a auzit şi Marina. Ceva se târa pe cupola teatrului.
— Sunt aici, a spus Luis Claret din uşă, cu glas sumbru.
Fără să se arate surprinsă, Eva Irinova a pus flaconul la loc. L-am văzut pe Claret scoţându-şi revolverul şi încercând trăgaciul. Gloanţele de argint date de Shelley licăreau înăuntru.
— Acum plecaţi, ne-a poruncit Eva Irinova. Cunoaşteţi adevărul. Învăţaţi să-l uitaţi.
Avea chipul ascuns sub un voal, iar vocea ei mecanică nu avea nicio expresie. Mi-a fost cu neputinţă să deduc ce urmărea cu vorbele ei.
— Secretul dumneavoastră e în mâini bune, am spus totuşi.
— Adevărul e mereu apărat de oameni, a replicat Eva Irinova. Hai, plecaţi odată.
Luis Claret ne-a făcut semn să-l urmăm, şi am ieşit din cabină. Prin cupola de cristal, luna proiecta un dreptunghi de lumină argintie pe scenă. Pe el, profilate ca nişte umbre dansând, se observau siluetele lui Mihail Kolvenik şi ale creaturilor lui. Am ridicat privirea şi mi s-a părut că disting aproape o duzină.
— Sfinte Dumnezeule… a murmurat Marina lângă mine.
Claret privea în aceeaşi direcţie. I-am citit teama în ochi.
Una dintre siluete a lovit brutal în acoperiş. Claret a pus degetul pe trăgaci şi a ţintit. Creatura continua să lovească
