Mihail ştia că îl purta în sine şi că acesta aştepta răbdător ca un mecanism de ceas. O ştiuse dintotdeauna, încă de când, la Praga, îşi văzuse fratele murind. Trupul începea să i se autodistrugă. Oasele i se dezintegrau. Mihail îşi ţinea mâinile înmănuşate. Îşi ascundea chipul şi trupul, îmi evita tovărăşia. Mă făceam că nu observ, dar era adevărat: silueta i se modifica. Într-o zi de iarnă, strigătele lui m-au deşteptat în zori. Urlând, Mihail concedia slujitorii. Nimeni nu i-a putut ţine piept, căci toţi îi luaseră frica în ultimele luni.
Doar Luis a refuzat să ne părăsească. Plângând de furie, Mihail a spart toate oglinzile şi s-a grăbit să se închidă în birou.
Într-o noapte, l-am rugat pe Luis să-l caute pe doctorul Shelley. De două săptămâni, Mihail nu ieşea şi nu-mi răspundea când îl strigam. Îl auzeam plângând cu sughiţuri şi vorbind singur în birou. Nu mai ştiam ce să fac. Îl pierdeam. Cu ajutorul lui Shelley şi al lui Luis, am forţat uşa şi l-am scos de acolo. Am constatat cu groază că Mihail îşi operase propriul trup, încercând să-şi refacă mâna stângă, care devenea o grotescă gheară imposibil de folosit. Shelley i-a administrat un sedativ şi i-am vegheat somnul până în zori. În noaptea aceea lungă, privind cu deznădejde agonia vechiului său prieten, Shelley şi-a vărsat amarul, încălcându-şi promisiunea de a nu dezvălui vreodată istoria pe care Mihail i-o spusese cu câţiva ani în urmă.
Ascultându-i vorbele, am înţeles că nici poliţia, nici inspectorul Florián nu pricepuseră că urmăreau o fantasmă.
Mihail n-a fost nicicând un criminal sau un escroc. A fost, pur şi simplu, un om care credea că soarta îl menise să
păcălească moartea înainte ca ea să-l tragă pe sfoară.
163
- MARINA -
Mihail Kolvenik s-a născut în tunelurile canalelor de scurgere din Praga ultimei zile a secolului al XIX-lea.
Mama lui era o slujnicuţă de numai şaptesprezece ani, angajată în palatul unei familii din marea nobilime.
Frumuseţea şi nevinovăţia ei o transformaseră în favorita stăpânului. Când s-a aflat că era însărcinată, a fost alungată
ca un câine râios, pe străzile acoperite de zăpadă şi murdărie. Marcată pe viaţă. În vremea aceea, iarna acoperea străzile cu un strat de moarte. Se spunea că săracii fugeau să se ascundă în vechile canale de scurgere. Legenda locului spunea că sub străzile Pragăi era un adevărat oraş al tenebrelor, unde mii de dezmoşteniţi ai sorţii trăiau fără să
mai revadă lumina soarelui. Cerşetori, bolnavi, orfani şi fugari. Printre ei, prindea rădăcini cultul unui bărbat enigmatic, poreclit Prinţul Milogilor. Se spunea că nu avea vârstă, ci un chip de înger cu priviri de foc. Că umbla învăluit într-o mantie din fluturi negri şi îi primea în regatul lui pe toţi cei cărora cruzimea lumii le refuzase orice posibilitate de a supravieţui la suprafaţă. Căutându-i lumea de umbre, pentru a supravieţui, tânăra s-a dus în subterane.
Curând a aflat că legenda era adevărată. Acolo oamenii trăiau în negurile tunelurilor. Aveau legi proprii. Şi propriul lor Dumnezeu: Prinţul Milogilor. Nimeni nu-l văzuse vreodată, dar toţi credeau în el şi îi aduceau ofrande. Toţi îşi marcau cu fierul roşu pe piele emblema fluturelui negru.
Profeţia spunea că, într-o zi, un mesia trimis de Prinţul Milogilor avea să ajungă în tuneluri şi să-şi dea viaţa pentru a-i scăpa de suferinţe pe cei ce locuiau acolo. Şi tot ei aveau să-l piardă pe acel mesia.
Acolo, tânăra mamă a adus pe lume doi gemeni: Andrei şi Mihail. Andrei a sosit pe lume marcat de o boală teribilă.
Oasele nu i se întăreau şi trupul îi creştea fără formă şi structură. Un om din tuneluri, un medic urmărit de justiţie, a lămurit-o că boala era incurabilă. Sfârşitul băiatului era doar o chestiune de timp. Dar fratele lui, Mihail, era un băiat deştept şi retras, care visa să iasă într-o zi din tuneluri şi să
164
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
ajungă la suprafaţă. Adeseori cocheta cu ideea că, poate, chiar el era aşteptatul mesia. N-a aflat nicicând cine îi era tată, aşa că în minte i-a prins rădăcini gândul că acesta era Prinţul Milogilor, pe care credea că-l auzea în vise. Nu dădea semne că ar suferi şi el de boala teribilă care avea să-i ia viaţa fratelui său. Într-adevăr, Andrei a murit la şapte ani, fără să fi ieşit vreodată din canalele de scurgere. După ce a murit, trupul i-a fost aruncat în torentele subterane, conform ritualului practicat de oamenii din tenebre. Mihail şi-a întrebat mama de ce se întâmplaseră toate acelea.
— Aşa a vrut Domnul, Mihail, i-a răspuns mama.
Mihail nu avea să-i uite nicicând vorbele. Moartea micului Andrei a fost pentru mamă o lovitură teribilă. În iarna ce a urmat, s-a îmbolnăvit de pneumonie. Mihail i-a stat alături până în ultima clipă, strângându-i mâna tremurândă. Avea douăzeci şi şase de ani şi un chip de bătrână.
— Aşa a vrut Domnul, mamă? a întrebat Mihail trupul lipsit de viaţă.
N-a primit niciodată răspuns. Peste câteva zile, tânărul a ieşit la suprafaţă. Nimic nu-l mai lega de lumea subterană.
Mort de foame şi frig, a căutat adăpost într-un portal.
Întâmplarea a vrut ca un medic ce se întorcea dintr-o vizită, Antonin Kolvenik, să dea de el acolo. Doctorul l-a luat şi l-a dus la o cârciumă unde i-a dat mâncare caldă.
— Cum te cheamă, băiete?
— Mihail, domnule.
Antonin Kolvenik s-a albit la faţă.
— Am avut un fiu pe care îl chema la fel. A murit. Unde ţi-e familia?
— N-am familie.
— Şi maică-ta?
— A luat-o Dumnezeu.
Doctorul a încuviinţat, grav. Şi-a luat geanta şi a scos un aparat care l-a lăsat pe Mihail cu gura căscată. În geantă, tânărul a zărit şi alte instrumente. Strălucitoare. Minunate.
165
- MARINA -
Doctorul a pus ciudăţenia pe pieptul băiatului şi a dus cele două capete ale ei la urechi.
— Ce-i asta?
— Un aparat de ascultat ce spun plămânii… Respiră
adânc.
