Degetele au fâlfâit. Brusc, trupul femeii s-a contractat, scuturându-se violent. Un urlet animalic, asurzitor a zguduit sala. Firicele de spumă albă îi curgeau de pe buzele negre, tumefiate. Femeia s-a desprins de cablurile ce-i perforau pielea şi a căzut jos ca o marionetă stricată. Urla ca un lup rănit. A ridicat faţa şi m-a pironit cu privirea. Nu mi-am putut desprinde ochii de la oroarea din ochii ei. Din ochi i se desprindea o cutremurătoare forţă animalică. Voia să
trăiască.
Eram paralizată. În câteva clipe, trupul a redevenit inert, fără viaţă. Mihail, care asistase impasibil la tot, a luat un giulgiu şi a acoperit leşul.
S-a apropiat de mine şi m-a apucat de mâinile tremurânde. M-a privit de parcă voia să afle din ochii mei dacă aveam să pot rămâne lângă el după tot ce văzusem.
Căutam vorbe cu care să-mi exprim teama şi să-i spun ce mult greşea. N-am izbutit decât să-i cer, bâiguind, să mă
scoată de acolo. Asta a şi făcut. Ne-am întors la Hotel Colón.
M-a însoţit la mine în odaie, a cerut să mi se aducă o cană
cu supă fierbinte.
— Femeia din seara asta a murit acum şase săptămâni sub roţile unui tramvai. A sărit să salveze un copil care se juca pe linii şi n-a putut evita impactul. Roţile i-au retezat braţele la nivelul cotului. A murit în stradă. Nimeni nu-i ştie numele. Nimeni n-a întrebat de ea. Sunt zeci ca ea. Zilnic.
— Mihail, nu înţelegi… Tu nu poţi face ceea ce face Dumnezeu…
M-a mângâiat pe frunte şi, zâmbindu-mi trist, a încuviinţat.
— Noapte bună, a spus.
S-a îndreptat spre uşă şi s-a oprit înainte de a ieşi.
159
- MARINA -
— Dacă mâine n-ai să fii aici, am să înţeleg, a zis.
După două săptămâni, ne-am căsătorit în catedrala din Barcelona”.
160
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
23
„Mihail dorea ca aceea să fie o zi specială pentru mine. A făcut în aşa fel încât tot oraşul să devină un decor de basm, iar rolul meu de împărăteasă a acelei lumi de vis să se încheie definitiv pe treptele ce dădeau pe bulevardul catedralei. Nici măcar n-am ajuns să aud strigătele mulţimii.
Ca o jivină ce sare din bălării, Serghei a sărit din gloată şi mi-a aruncat în faţă conţinutul unui flacon cu acid. Care mi-a distrus pielea, pleoapele şi mâinile. Mi-a sfâşiat gâtul şi mi-a secerat vocea. Am reînceput să vorbesc abia peste doi ani, când Mihail m-a reconstruit ca pe o păpuşă stricată. Aşa a început oroarea.
S-a oprit construcţia casei noastre, iar noi ne-am instalat în palatul neterminat. Am făcut din el o temniţă în vârf de deal. Era rece şi întunecos. Un amalgam de turnuri şi arcade, bolţi şi scări în spirală, ce nu duceau nicăieri. Trăiam retrasă într-o odaie din vârf de turn. Nimeni nu avea acces acolo, cu excepţia lui Mihail şi, uneori, a doctorului Shelley.
În primul an, am trăit sub acţiunea letargică a morfinei, prizoniera unui lung coşmar. În vis, mi se părea că-l văd pe Mihail, care făcea experienţe pe mine aşa cum făcuse şi pe trupurile părăsite în spitale şi morgi. Reconstruindu-mă şi păcălind natura. Când mi-am venit în simţiri, am văzut că
visurile îmi erau reale. Mi-a redat darul vorbirii. Mi-a refăcut gâtul şi gura, ca să pot mânca şi vorbi. Mi-a modificat terminaţiile nervoase, ca să nu mai simt durerea rănilor făcute de acid pe trup. Da, am păcălit moartea, dar am devenit încă una dintre creaturile blestemate ale lui Mihail.
Pe de altă parte, Mihail îşi pierduse influenţa în oraş.
Nimeni nu-l sprijinea. Vechii lui aliaţi îi întorceau spatele şi-l părăseau. Poliţia şi autorităţile juridice au început să-l hărţuiască. Asociatul lui, Sentís, era un cămătar meschin şi invidios. A oferit informaţii false, care îl implicau pe Mihail într-o mie de afaceri despre care nu avusese nicicând habar.
Voia să-i ia controlul întreprinderii. Era doar unul din haită.
161
- MARINA -
Toţi voiau să-l vadă căzut de pe piedestal, ca să-i devoreze rămăşiţele. Armata ipocriţilor şi adulatorilor a devenit o hoardă de hiene flămânde. Nimic din toate astea nu l-a mirat pe Mihail. Încă de la început n-avusese încredere decât în prietenul său, Shelley, şi în Luis Claret. «Meschinăria oamenilor» – spunea mereu, «e un fitil în căutarea unei flăcări». Dar acea trădare a rupt până la urmă firul fragil care îl lega de exterior. S-a refugiat în labirintul propriei singurătăţi. Se purta tot mai extravagant. A început să
crească în beci zeci de insecte care îl obsedau, fluturi negri al căror nume era Teufel. Curând, fluturii aceia au ocupat turnul. Se aşezau pe oglinzi, tablouri şi mobile, ca nişte santinele tăcute. Mihail le-a interzis servitorilor să-i ucidă, să-i alunge ori să se apropie de ei. Un roi de gâze cu aripi negre zbura pe culoare şi prin saloane. Văzându-l aşa, mă
temeam să nu-l pierd pe vecie.
În acele zile a început prietenia mea cu Luis Claret, prietenie ce durează până azi. Mă informa despre tot ce se întâmpla dincolo de zidurile acelei fortăreţe. Mihail îmi povestise false istorii despre Teatrul Regal şi reapariţia mea pe scenă. Vorbea despre repararea răului făcut de acid, despre cântatul cu o voce care nu-mi mai aparţinea…
Himere. Luis mi-a explicat că şantierul de la Teatrul Regal fusese închis. Fondurile se epuizaseră cu luni în urmă.
Edificiul era o peşteră enormă şi inutilă. Seninătatea pe care mi-o arăta Mihail era de faţadă. Nu ieşea din casă cu săptămânile şi lunile. Stătea închis la el în birou şi abia dacă
mânca sau dormea. Joan Shelley mi-a mărturisit mai târziu că se temea pentru sănătatea trupului şi minţii lui. Îl cunoştea mai bine ca oricine şi încă de la început îi stătuse alături la toate experimentele. Mi-a vorbit limpede despre obsesia lui Mihail pentru bolile degenerative şi încercarea lui disperată de a descoperi cum acestea deformau şi atrofiau trupurile natura. Căci văzuse mereu în ele o forţă, o ordine şi o voinţă superioare oricărei raţiuni. După el, natura era o bestie ce-şi devora propriii prunci, fără să-i pese de destinul 162
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
şi soarta lor. Aduna fotografii ale unor cazuri ciudate de atrofie şi fenomene medicale. Spera să găsească în ele un răspuns: cum să-şi înşele demonii.
Atunci au devenit vizibile primele simptome ale răului.
