Am văzut urme pe gât şi pe ceafă, care te dureau la o simplă privire. Am încercat să zâmbesc şi i-am întins pachetul.

192

- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

— Mie îmi place, am comentat în loc de orice alt salut.

A primit pachetul şi l-a lăsat în poală. M-am apropiat şi m-am aşezat lângă ea, în tăcere. Mi-a luat mâna şi mi-a strâns-o cu putere. Slăbise. I se distingeau coastele sub cămaşa de noapte albă, de spital. Avea două cercuri negre sub ochi.

Buzele îi erau două linii subţiri şi uscate. Ochii ei cenuşii nu mai străluceau. A deschis pachetul cu mâini nesigure şi a scos cartea. A răsfoit-o şi a ridicat ochii, intrigată.

— Toate paginile-s albe…

— Pentru moment, am replicat. Avem o poveste bună de spus, şi eu pot oferi cărămizile…

A strâns cartea la piept.

— Cum ţi se pare Germán? m-a întrebat.

— Bine, am minţit. Obosit, dar bine.

— Şi tu, ţie cum îţi merge?

— Mie?

— Nu. Mie. Sigur că ţie.

— Eu sunt bine.

— Haida-de, mai ales după predica sergentului Rojas…

Am ridicat din sprâncene, ca şi cum n-aveam nici cea mai vagă idee la ce se referea.

— Mi-a fost dor de tine, a zis.

— Şi mie de tine.

Vorbele ne-au rămas suspendate în aer. Ne-am privit lung, în tăcere. Am văzut că faţada Marinei se prăbuşea.

— Ai dreptul să mă urăşti, a spus.

— Să te urăsc? De ce să te urăsc?

— Te-am minţit, a zis Marina. Când ai adus ceasul lui Germán, ştiam deja că eram bolnavă. Am fost egoistă, voiam să am un prieten şi cred că ne-am pierdut pe drum.

Am întors privirea spre fereastră.

— Nu, nu te urăsc.

Mi-a strâns iar mâna. S-a ridicat în capul oaselor şi m-a îmbrăţişat.

— Îţi mulţumesc pentru că eşti cel mai bun prieten pe care l-am avut vreodată, mi-a şoptit la ureche.

193

- MARINA -

Am simţit că mi se taie răsuflarea. Am vrut s-o iau la goană. Marina m-a strâns cu putere, şi m-am rugat Domnului ca ea să nu-şi dea seama că plângeam. Doctorul Rojas avea să-mi interzică vizitele.

— Dacă mă urăşti măcar un pic, doctorul Rojas n-are să

se supere, a spus. Sigur face bine la globulele albe sau cam aşa ceva.

— Atunci doar un pic.

— Mulţumesc.

194

- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

27

În săptămânile ce au urmat, Germán Blau mi-a devenit cel mai bun prieten. De cum se sfârşeau orele la internat, la cinci şi jumătate după-amiază, fugeam să-l întâlnesc pe bătrânul pictor. Luam un taxi până la spital şi ne petreceam după-amiaza cu Marina, până când infirmierele ne dădeau afară. În drumurile din Sarriá până pe bulevardul Gaudí, am învăţat că iarna Barcelona poate fi cel mai trist oraş din lume. Mi-am însuşit poveştile şi amintirile lui Germán.

În lungile aşteptări de pe coridoarele dezolante ale spitalului, Germán mi-a împărtăşit intimităţi pe care nu le mărturisise decât soţiei lui. Mi-a vorbit despre anii petrecuţi alături de maestrul său, Salvat, despre căsnicia lui şi despre faptul că doar tovărăşia Marinei îl ajutase să supravieţuiască

pierderii soţiei. Dar şi despre îndoielile şi temerile lui, despre faptul că viaţa îl învăţase că tot ce considera adevărat era o simplă iluzie şi că erau prea multe lecţii pe care nu merita să

le reţii. Iar eu i-am vorbit pentru întâia oară fără reţineri despre Marina şi visele mele de viitor arhitect, din acele zile când nu mai credeam în viitor. I-am vorbit despre singurătatea mea şi despre cum mă simţisem, până la întâlnirea cu ei, pierdut printre întâmplările lumii. Mă

temeam că, dacă îi pierdeam, acea stare avea să revină.

Ştiam că vorbele mele erau doar o încercare de a-mi lămuri propriile sentimente şi mă lăsam în voia sorţii.

Păstrez amintiri deosebite despre Germán Blau şi zilele petrecute împreună în casa lui şi pe coridoarele spitalului.

Amândoi ştiam că ne unea doar Marina şi că, în alte împrejurări, n-am fi ajuns nicicând să schimbăm o vorbă.

Am crezut mereu că Marina era tot ce era graţie lui şi nu mă

îndoiesc nici că tot ceea ce sunt, la urma urmei nu prea mult, i se datorează, mai mult decât îmi place să admit, tot lui. Sfaturile şi vorbele lui le ţin sub cheie în cufărul memoriei, cu convingerea că într-o zi voi răspunde cu ajutorul lor propriilor mele temeri şi îndoieli.

195

- MARINA -

În luna martie a acelui an, a plouat aproape zilnic. María scria povestea lui Kolvenik şi a Evei Irinova în caietul pe care i-l dăruisem, în timp ce zeci de medici şi asistente se duceau şi veneau cu noi şi noi probe şi analize. Tot atunci mi-am amintit de promisiunea făcută cândva Marinei în funicularul din Vallvidrera şi am început să lucrez la catedrală.