— Inspectorul Florián ne-a vorbit despre dumneavoastră, s-a repezit Marina să spună. Ne-a explicat că, împreună cu doctorul Shelley, aţi fost singurii care au stat până în ultima clipă alături de Mihail Kolvenik şi Eva Irinova. A zis că nu laţi părăsit nicicând. Cum l-aţi cunoscut pe Kolvenik?
Un surâs slab a înflorit pe buzele lui Claret.
— Domnul Kolvenik a ajuns în oraşul nostru odată cu unul dintre cele mai mari îngheţuri ale secolului, ne-a spus.
Singur, flămând şi înfrigurat, a încercat să se adăpostească
noaptea în portalul unei clădiri vechi. Avea doar câteva monede cu care să-şi cumpere ceva pâine ori cafea fierbinte.
Nimic altceva. Socotindu-se ce să facă, a descoperit că în portal mai era cineva. Un copil de până în cinci ani, zdrenţăros, un cerşetor care fugise să se adăpostească acolo, ca şi el. Kolvenik şi copilul nu vorbeau aceeaşi limbă, aşa că
se înţelegeau cu mare greutate. Dar Mihail i-a zâmbit şi i-a dat toţi banii pe care îi avea, sugerându-i prin gesturi să
cumpere cu ei de-ale gurii. Nevenindu-i să creadă, micuţul s-a dus în goană să cumpere o pâine de la o brutărie de lângă
Piaza Real, deschisă întreaga noapte. S-a întors în portal, ca 17 Recipient metalic, rotund şi nu prea adânc, umplut cu jăratic şi folosit în casele din regiunile mediteraneene, lipsite de sobe, pentru a da căldură.
148
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
să împartă pâinea cu necunoscutul, dar pe acesta tocmai îl ridica poliţia. În temniţă, tovarăşii de celulă i-au tras lui Kolvenik o bătaie soră cu moartea. Cât a stat în infirmeria temniţei, copilul l-a aşteptat la poartă, ca un câine fără
stăpân. După două săptămâni, când a ieşit în stradă, Kolvenik şchiopăta. Copilul îl aştepta pentru a-i da o mână
de ajutor. I-a devenit însoţitor şi a jurat să nu-l părăsească
nicicând pe omul care, în cea mai groaznică noapte din viaţa lui, îi dăduse tot ce avea pe lume… Copilul acela eram eu.
Claret s-a ridicat în capul oaselor şi ne-a făcut semn să-l urmăm pe un culoar îngust, până la o uşă. A scos o cheie şi a deschis. De cealaltă parte era o uşă identică, iar între ele, o cămăruţă.
Încercând să lupte cu întunericul care domnea acolo, Claret a aprins o lumânare. Cu altă cheie, a deschis a doua uşă. Un curent de aer a inundat coridorul, făcând să pâlpâie flacăra lumânării. Am simţit cum Marina îmi strângea mâna pe când treceam dincolo. Acolo ne-am oprit. Înaintea noastră
aveam o privelişte fabuloasă. Interiorul Marelui Teatru Regal.
Până la marea cupolă erau nenumărate niveluri. Cortinele de catifea atârnau în faţa lojelor, unduind în gol. Mari lampadare de cristal aşteptau deasupra fotoliilor, într-o zonă
nesfârşită şi pustie, conexiunea electrică ce nu mai venise.
Eram într-o intrare laterală a scenei. Deasupra noastră, maşinăriile de culise suiau spre infinit, într-un univers de cortine, schele, scripeţi şi pasarele care se pierdeau la înălţime.
— Pe aici, a arătat Claret, ghidându-ne.
Am traversat scena. Câteva instrumente dormeau în fosa orchestrei. Pe podiumul dirijorului, o partitură acoperită cu pânze de păianjen zăcea deschisă la prima pagină. Mai încolo, covorul lung de pe culoarul central dintre staluri trasa o cărare ce nu ducea nicăieri. Claret a înaintat spre o uşă luminată şi ne-a făcut semn să stăm la intrare. Am schimbat o privire cu Marina.
149
- MARINA -
Uşa dădea într-o cabină. Sute de rochii lucitoare atârnau pe umeraşe metalice. Un perete era acoperit cu oglinzi pentru luminile rampei. Celălalt, cu vechi portrete ce înfăţişau o femeie de o frumuseţe nepereche. Eva Irinova, vrăjitoarea teatrelor. Femeia pentru care Mihail Kolvenik pusese să se construiască acel sanctuar. Şi am văzut-o. Doamna în negru se privea în tăcere, stând în faţa oglinzii, cu chipul acoperit.
Auzindu-ne paşii, s-a întors lent şi a făcut semn că da. Abia atunci ne-a lăsat Claret să intrăm. Ne-am apropiat de ea ca de un strigoi, cu un amestec de spaimă şi fascinaţie. Ne-am oprit la doi metri de ea. Prudent, Claret a rămas în pragul uşii. Femeia s-a privit iar în oglindă, studiindu-şi imaginea.
Brusc, cu nesfârşită delicateţe, şi-a ridicat voalul. Puţinele becuri care ardeau ne-au revelat în oglindă chipul ei – ori ceea ce mai lăsase acidul din el. Oase goale şi piele zbârcită.
Buze fără formă, abia o tăietură pe trăsăturile distruse. Ochi care nu mai puteau să plângă. Ne-a lăsat, timp de o clipă
nesfârşită, să contemplăm oroarea pe care îndeobşte o acoperea voalul. Apoi, cu aceeaşi delicateţe cu care îşi descoperise chipul şi identitatea, şi l-a acoperit iar, făcându-ne semn să luăm loc. A urmat o lungă tăcere.
Eva Irinova a întins mâna spre faţa Marinei şi a mângâiat-o, trecându-şi-o peste obrajii, buzele şi gâtul ei. I-a citit frumuseţea şi perfecţiunea cu degete tremurătoare şi lacome.
Marina a înghiţit în sec. Doamna şi-a tras mâna şi am văzut că ochii fără pleoape îi străluceau sub voal.
150
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
22
„Nu mi-am cunoscut ţara decât din poze. Cunosc Rusia doar din poveştile, sporovăială şi amintirile altora. Am văzut lumina zilei pe un şlep de pe Rin, în Europa distrusă de război şi teroare. Peste ani, am aflat că mama mă purta deja în pântece când, singură şi bolnavă, a trecut frontiera ruso-poloneză, fugind de revoluţie. A murit la naştere. Nu i-am aflat nici numele, nici cine mi-a fost tată. Au îngropat-o pe malul unui râu, într-un mormânt fără cruce, aşa că am pierdut-o pe vecie. Doi comedianţi din Sankt Petersburg, care călătoreau pe acelaşi şlep, Serghei Glazunov şi sora lui geamănă, Tatiana, m-au luat în grija lor de milă şi fiindcă, aşa cum mi-a spus Serghei mulţi ani după aceea, eram ceacâră, ceea ce-i semn de noroc.
Graţie talentului şi aranjamentelor, la Varşovia ne-am alăturat unei companii de circ, care mergea la Viena. Primele mele amintiri se leagă de acei oameni şi jivinele lor. Ca şi cortul circului, jonglerii şi Vladimir, fachirul surdomut ce mânca sticlă, scuipa foc şi îmi dăruia mereu păsări de hârtie, pe care le făcea ca un vrăjitor. În cele din urmă, Serghei a ajuns administratorul companiei şi ne-am stabilit la Viena.
Circul a fost şcoala şi casa unde am crescut. Pe atunci, ştiam deja că circul era condamnat. Realitatea lumii începea să fie mai grotescă decât pantomima paiaţelor şi urşilor dansatori.
Curând, nimeni n-avea să mai aibă nevoie de noi. Secolul XX
devenise marele circ al istoriei.
