— Când l-am vizitat, i-am arătat poza cu el în cabinet, am spus.
— Şi a oprit-o!
— Nu numai asta. La plecare, l-am văzut aruncând-o în foc.
— De ce-ar fi distrus Shelley fotografia?
— Poate că înfăţişa ceva ce nu voia să mai vadă nimeni, am subliniat, sărind din pat.
— Unde crezi că te duci?
— Să-l văd pe Luis Claret, am replicat. El are cheia întregii afaceri.
— Nici vorbă să ieşi din casă în următoarele douăzeci şi patru de ore, a obiectat Marina, rezemându-se de uşă.
Inspectorul Florián şi-a dat viaţa pentru ca tu să poţi scăpa.
— În douăzeci şi patru de ore, cel ce se ascunde în tuneluri va fi venit deja să ne caute, dacă nu facem ceva pentru a-l opri, am spus. Florián merită cel puţin să-i facem dreptate.
— Shelley a spus că morţii nici nu-i pasă de dreptate, mi-a amintit Marina. Poate că avea dreptate.
— E posibil, am admis. Dar nouă ne pasă.
Când am ajuns în capătul mahalalei Raval, ceaţa inunda străduţele, împodobită cu luminile tripourilor şi cârciumilor.
Lăsaserăm în urmă agitaţia prietenoasă de pe Ramblas şi intram în cel mai mizerabil abis al întregului oraş. Nici urmă
de turişti ori curioşi. Priviri fugare ne urmăreau din portalurile urât mirositoare şi de la ferestrele practicate în faţadele ce se desfăceau ca argila. Ecoul televizoarelor şi aparatelor de radio se ridica printre canioanele sărăciei, dar nu izbutea să treacă dincolo de acoperişuri. Glasul mahalalei Raval nu ajunge niciodată la cer.
Curând, printre golurile dintre clădirile acoperite cu decenii de slin, am ghicit silueta întunecată şi monumentală
a ruinelor Marelui Teatru Regal. În vârful lui, aidoma unei 146
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
giruete, se profila silueta unui fluture cu aripi negre. Ne-am oprit să-i privim imaginea fantastică. Cel mai delirant edificiu din Barcelona se descompunea ca un cadavru într-o mlaştină.
Marina a arătat nişte geamuri luminate în anexa teatrului.
Am recunoscut intrarea în grajd. Acolo trăia Claret. Ne-am dus spre portal. Pe scară mai dăinuia chiciura de după
aversa din noaptea precedentă.
— Şi dacă nu vrea să ne primească? m-a întrebat Marina, tulburată.
— Probabil că ne aşteaptă, am spus.
Ajungând la etajul doi, am observat că Marina respira greu, cu dificultate. M-am oprit şi am văzut că faţa îi era tot mai palidă.
— Ai păţit ceva?
— Sunt cam obosită, a răspuns cu un surâs ce nu m-a convins. Mergi prea repede pentru mine.
Am luat-o de mână şi am dus-o la etajul trei, treaptă cu treaptă. Ne-am oprit în faţa uşii lui Claret. Marina respira profund. Iar pieptul îi tresaltă.
— Mi-e bine, cu adevărat, a spus, ghicindu-mi temerile.
Haide, bate la uşă. Sper că nu m-ai adus până aici doar ca să fac o vizită prin vecini.
Am bătut în uşă cu nodurile degetelor. Lemnul era vechi, solid şi gros ca un zid. Am bătut iar. De prag s-au apropiat paşi molcomi. Uşa s-a deschis, iar Luis Claret, bărbatul care îmi salvase viaţa, ne-a primit în casă.
— Intraţi, s-a limitat să spună, întorcându-se spre interiorul locuinţei.
Am închis uşa în spatele nostru. Apartamentul era întunecos şi rece. Zugrăveala se scorojea de pe tavan ca o piele de şarpe. Lămpi fără becuri deveniseră cuiburi de păianjen. Mozaicul plăcilor de gresie de la picioarele noastre era spart.
— Pe aici, s-a auzit glasul lui Claret din interiorul locuinţei.
147
- MARINA -
Am mers în urma lui până într-un salon abia luminat de un brasero17. Claret se aşezase în faţa jarului şi îl privea cu atenţie. Pereţii erau acoperiţi cu portrete vechi, oameni şi chipuri din alte vremuri. A ridicat privirea spre noi. Avea ochii albaştri şi pătrunzători, părul argintiu şi pielea pergamentoasă. Zeci de riduri îi marcau timpul pe chip, dar, în ciuda vârstei înaintate, emana o forţă pe care şi-ar fi dorit-o mulţi bărbaţi cu treizeci de ani mai tineri ca el. Un amorez de vodevil, îmbătrânit la soare, cu demnitate şi stil.
— N-am avut ocazia să vă mulţumesc. Mi-aţi salvat viaţa.
Cum m-aţi găsit?
— Nu mie trebuie să-mi mulţumeşti. Dar cum aţi dat de mine?
