Era vâscos şi rece. Simţeam că nodul se strângea, tăindu-mi respiraţia. Vedeam tot mai înceţoşat. Ceva m-a apucat de glezne. În faţa mea, arlechinul a îngenuncheat şi a întins mâinile spre chipul meu. Credeam că leşin. M-am rugat să
fie aşa. O clipă mai târziu, capul din lemn, piele şi metal a explodat.
O detunătură din dreapta mea. Zgomotul mi s-a înfipt în timpane, iar mirosul de pulbere a cotropit aerul. Arlechinul mi s-a prăbuşit la picioare. A doua detunătură. Strânsoarea din jurul gâtului a dispărut, şi am căzut în nas. Nu simţeam decât mirosul tare al pulberii. Cineva trăgea de mine. Am deschis ochii şi am văzut că un bărbat aplecat deasupra mea mă ridica.
Am zărit pe loc lumina zilei, iar plămânii mi s-au umplut cu aer curat. Apoi am leşinat. Îmi amintesc că am visat duruitul unor copite de cai în sunetul unor dangăte de clopot.
142
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
21
Odaia în care m-am trezit mi s-a părut familiară.
Ferestrele erau închise şi o lumină străvezie se strecura prin obloane. O figură se înălţa lângă mine, privindu-mă în tăcere. Marina.
— Bun venit în lumea celor vii.
M-am ridicat brusc în capul oaselor. Pe loc mi s-a făcut negru înaintea ochilor şi am simţit că aşchii de gheaţă îmi sfredeleau creierul. Marina m-a susţinut, în vreme ce durerea mi se topea molcom.
— Stai liniştit, mi-a şoptit.
— Cum am ajuns aici?
— Te-a adus cineva în zori. Cu o căruţă. N-a spus cine era.
— Claret, am murmurat, iar piesele au început să mi se lege în minte.
Claret mă scosese din tuneluri şi mă adusese din nou la vila din Sarriá. Am înţeles că-i datoram viaţa.
— M-ai făcut să mă sperii de moarte. Unde-ai fost? Am stat toată noaptea să te aştept. Să nu-mi mai faci una ca asta, m-ai auzit?
Mă durea tot trupul, chiar şi când încuviinţam cu capul.
M-am întins iar. Marina mi-a apropiat de buze un pahar cu apă proaspătă. L-am băut dintr-o suflare.
— Mai vrei, nu-i aşa?
Am închis ochii şi am auzit cum umplea din nou paharul.
— Şi Germán? am întrebat-o.
— E la el în atelier. Era îngrijorat în legătură cu tine. I-am spus că ceva ţi-a căzut greu.
— Şi te-a crezut?
— Tata crede orice-i spun, a replicat Marina, fără
maliţiozitate.
Mi-a întins paharul cu apă.
— Ce face atâtea ceasuri în atelier, dacă nu mai pictează?
Marina m-a apucat de încheietura mâinii şi mi-a măsurat pulsul.
143
- MARINA -
— Tata e un artist, a spus apoi. Artiştii trăiesc ori în viitor, ori în trecut; niciodată în prezent. Germán trăieşte din amintiri. E tot ce are.
— Te are pe tine.
— Eu sunt cea mai mare amintire a lui, a zis, privindu-mă
în ochi. Ţi-am adus ceva de mâncare. Trebuie să-ţi refaci puterile.
Am făcut un semn de refuz cu mâna. Simpla idee de mâncare îmi dădea ameţeli. Marina mi-a pus o mână pe ceafă şi m-a sprijinit în timp ce beam din nou. Apa rece, curată avea iz de binecuvântare.
— Cât e ceasul?
— E trecut bine de amiază. Ai dormit aproape opt ore.
Mi-a pus mâna pe frunte şi a ţinut-o acolo câteva clipe.
— Cel puţin nu mai ai febră.
