MsgBrains.Com

CARLOS RUIZ ZAFÓN

MARINA

Traducere din limba spaniolă şi note de Ileana Scipione Titlul original: Marina, 1999

POLIROM, 2013

Versiune ebook: v1.0, decembrie 2017

- MARINA -

Prietene cititor,

Am gândit întotdeauna că orice scriitor, fie că o admite, fie

că nu, are în biblioteca lui câteva titluri favorite. Predilecţia pentru ele n-are aproape niciodată legătură cu valoarea literară intrinsecă a operei sau cu bogăţia ori sărăcia pe care i le-a adus publicarea ei. Dintr-un motiv ciudat, el se simte mai apropiat de unele dintre personajele create, fără să poată

explica prea bine de ce. Dintre toate cărţile pe care le-am publicat de când am început să exercit strania meserie de romancier, prin 1992, favorita mea este Marina.

Am scris acest roman la Los Angeles, în 1996 şi 1997.

Aveam pe atunci aproape treizeci şi trei de ani şi începeam să

bănuiesc că ceea ce un nătărău numise „prima tinereţe” îmi scăpa printre degete cu o viteză de crucişător. Mai înainte, publicasem trei romane pentru adolescenţi şi, curând după

ce am început să scriu Marina, am fost sigur că ea avea să fie ultima de acest gen. Pe măsură ce romanul avansa, întreaga lui istorie începea să miroasă a rămas-bun, iar când eram aproape gata am avut impresia că o parte din mine, ceva ce nici astăzi nu ştiu foarte bine ce era, dar care îmi lipseşte zilnic, a rămas în el pe vecie.

E posibil ca Marina să fie romanul cel mai greu de definit şi clasificat, dar şi cel mai personal, poate, dintre toate cele pe care le-am scris. Ca o ironie a sorţii, publicarea sa mi-a provocat cele mai multe necazuri. Acest roman a supravieţuit unui deceniu de ediţii dintre cele mai proaste şi adeseori frauduloase, care uneori, fără ca eu să fi putut face prea mult pentru a o putea evita, au deconcertat mulţi cititori prin încercarea de a-l prezenta drept altceva decât era. Chiar şi aşa, cititori de toate vârstele şi condiţiile tot mai descoperă

câte ceva în paginile lui, ajungând la mansarda sufletului despre care ne vorbeşte naratorul Óscar.

Marina revine, în fine, acasă, iar cititorii descoperă acum pentru întâia oară povestea încheiată de Óscar în locul ei, în 2

- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

condiţiile mereu visate de autor. Poate că, ajutat de ei, acum voi putea înţelege de ce acest roman e tot atât de prezent în memoria mea ca în ziua când l-am încheiat şi am să-mi amintesc, cum ar zice Marina, ceea ce nicicând nu s-a petrecut.

C.R.Z.

Barcelona, iunie 2008

3

- MARINA -

Marina mi-a zis odată că nu ne aducem aminte decât ceea ce nicicând nu s-a petrecut. Avea să treacă o veşnicie până

să-i pătrund spusele. Dar mai bine să încep cu începutul, care în acest caz e sfârşitul.

În mai 1980, am dispărut de pe lume timp de o săptămână. Şapte zile şi şapte nopţi, n-a ştiut nimeni unde eram. Prieteni, colegi, profesori şi chiar poliţia s-au mobilizat în căutarea fugarului pe care unii îl credeau deja mort sau pierdut pe străzi rău famate, în urma unui atac de amnezie.

O săptămână mai târziu, un poliţist în civil a crezut că mă

recunoaşte: descrierea se potrivea. Suspectul hoinărea prin gara Franţa ca un suflet pierdut printr-o catedrală de fier şi ceaţă. Agentul s-a apropiat de mine ca într-un roman negru.

M-a întrebat dacă eram Óscar Drai şi dacă nu cumva eram tânărul dispărut fără urmă din internatul şcolii unde învăţa.

Am consimţit fără să-mi dezlipesc buzele. Îmi aduc aminte cum i se reflecta bolta gării în sticla ochelarilor.

Ne-am aşezat pe o bancă de pe peron. Poliţistul şi-a aprins cumpătat o ţigară. A lăsat-o să ardă fără s-o ducă la buze.

Mi-a spus că o grămadă de oameni aşteptau să-mi pună

numeroase întrebări la care era convenabil să am răspunsuri bune. Am consimţit iar. M-a privit în ochi, studiindu-mă.

„Uneori, să spui adevărul nu-i o idee bună, Óscar”, a zis. Mi-a întins câteva monede şi mi-a cerut să-mi sun tutorele la internat. Aşa am şi făcut. Poliţistul a aşteptat să formez numărul. Apoi mi-a dat bani de taxi şi mi-a urat noroc. L-am întrebat de ce credea că n-am să dispar din nou. M-a privit lung. „Nu dispar decât cei care au unde să se ducă”, a răspuns scurt. M-a întovărăşit până în stradă, unde şi-a luat rămas-bun, fără să mă întrebe unde fusesem. L-am văzut cum se îndepărta pe Paseo Colón1. Fumul ţigării neatinse îl urma ca un câine credincios.

În ziua aceea, fantoma lui Gaudí modela în Barcelona nori imposibili pe cerul în care privirea se pierdea. Am luat un 1 Bulevardul Columb

4

- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

taxi până la internat, unde presupuneam că mă aştepta plutonul de execuţie.

Vreme de patru săptămâni, profesori şi psihologi şcolari m-au pisat să le destăinui taina mea. Am minţit, oferind fiecăruia ce voia să audă sau ce putea să accepte. Cu timpul, toţi s-au străduit să se prefacă, arătând că uitaseră de acel episod. Iar eu le-am urmat exemplul. Nicicând n-am dezvăluit nimănui adevărul despre cele petrecute.

Pe atunci, nu ştiam că, mai devreme sau mai târziu, oceanul ne înapoiază amintirile pe care le-am îngropat în apele lui. După cincisprezece ani, mi-a revenit amintirea acelei zile. L-am revăzut pe băiat hoinărind prin ceţurile gării Franţa, iar numele Marinei s-a reaprins, ca o rană recentă.

Toţi avem un secret sub cheie în mansarda inimii. Acesta e secretul meu.

5

- MARINA -

1

La sfârşitul anilor 1970, Barcelona era un miraj de bulevarde şi străduţe pe care puteai să te întorci cu treizeci sau patruzeci de ani în trecut, doar trecând pragul unei case cu portăreasă ori al unei cafenele. Timpul şi memoria, istoria şi ficţiunea se topeau în acel oraş fermecător ca acuarelele în ploaie. M-am dus acolo, în ecoul acelor străzi ce nu mai sunt, unde catedrale şi edificii desprinse din poveşti au ţesut decorul istoriei mele.

Pe atunci, aveam cincisprezece ani şi muream de urât între pereţii unui internat cu nume de sfânt de lângă

şoseaua ce ducea spre Vallvidrera. În acele zile, mahalaua Sarriá tot mai avea aerul de sătuc eşuat pe malul metropolei moderniste. Liceul meu se înălţa la capătul de sus al unei străzi ce pornea din Paseo de la Bonanova2. Faţada lui monumentală sugera mai curând un castel decât o şcoală.

Iar silueta lui ascuţită, de culoarea argilei, era un joc de cuburi cu bastioane, arcuri şi aripi pitite în neguri.

În jurul liceului era o cetate de grădini, fântâni, iazuri mlăştinoase, curţi interioare şi pâlcuri de pini fermecaţi. În jurul lui, edificii sumbre adăposteau bazine învăluite în vapori fantomatici, săli de gimnastică în care domnea liniştea şi capele întunecoase unde figuri de sfinţi surâdeau în lumina lumânărilor. Clădirea avea patru etaje, plus două