Acum chiar că eram pierdut. Sută la sută.

Marina şi-a lăsat privirea să zboare, iar pe chip i-a apărut o expresie gravă, care o făcea să pară mai matură. Eram hipnotizat de ea.

— Presupun că n-ai auzit legenda, a început Marina.

— Legenda?

— Îmi închipui, a declarat. Fapt e că, după cum se spune, moartea are emisari ce hălăduiesc pe străzi în căutarea celor neştiutori sau fără minte, care nu se gândesc la ea.

Ajunsă aici, şi-a înfipt ochii în ai mei.

— Când un asemenea nenorocit întâlneşte un emisar al morţii, a continuat Marina, acesta îi întinde, pe neştiute, o cursă. O poartă spre infern. Aceşti emisari îşi acoperă chipul ca să nu se vadă că n-au ochi, ci două hăuri negre, pline cu viermi. Când nu mai are nicio scăpare, emisarul îşi arată

chipul, iar victima înţelege ce oroare o aşteaptă.

Vorbele i-au plutit în propriul lor ecou, iar mie mi s-a strâns stomacul.

23

- MARINA -

Numai atunci, Marina a zâmbit iar maliţios. Surâs de pisică.

— Îţi râzi de mine, am spus în cele din urmă.

— Evident.

Au trecut în tăcere cinci sau zece minute, poate chiar mai mult. O eternitate. Un vânticel uşor trecea printre chiparoşi.

Doi porumbei albi zburătăceau printre morminte. O furnică

îmi urca pe pulpa pantalonului. Aproape că nu se mai întâmpla nimic. Imediat am simţit că un picior începea să-mi amorţească şi m-am temut că şi creierul avea s-o ia pe acelaşi drum. Eram gata să protestez, când Marina a ridicat mâna, făcându-mă să tac înainte de a-mi dezlipi buzele. Mi-a arătat porticul cimitirului.

Tocmai intrase cineva. Părea să fie o doamnă, învăluită

într-o pelerină de catifea neagră. O glugă îi acoperea chipul.

Mâinile, încrucişate pe piept, îi erau ascunse în mănuşi de aceeaşi culoare cu restul straielor. Pelerina ajungea până la pământ şi nu lăsa să i se vadă picioarele. De acolo, s-ar fi zis că trupul fără chip luneca fără să atingă ţărâna. Din cine ştie ce motiv, m-a trecut un fior.

— Cine…? am murmurat.

— Ssst, mi-a tăiat-o Marina.

Ascunşi după coloanele ce susţineau balconul, continuam s-o spionăm pe doamna în negru. Înainta printre morminte ca stafiile. Strângea un trandafir roşu între degetele înmănuşate. Floarea părea o rană proaspătă, tăiată cu cuţitul. Femeia s-a apropiat de o lespede aflată chiar sub punctul nostru de observaţie şi s-a oprit, întorcându-ne spatele. Pentru prima oară am observat că, spre deosebire de toate celelalte, mormântul n-avea nume. Se putea distinge doar o inscripţie gravată în marmură: un simbol ce părea să

reprezinte o insectă, un fluture negru, cu aripile desfăcute.

Doamna în negru a rămas, tăcută, vreo cinci minute la picioarele mormântului. În sfârşit, s-a aplecat, a pus trandafirul roşu pe lespede şi a plecat fără grabă, aşa cum venise. Ca o stafie.

24

- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

Marina mi-a aruncat o privire nervoasă şi s-a apropiat să-mi şoptească ceva la ureche. Am simţit că buzele ei îmi atingeau urechea, şi o scolopendră cu lăbuţe de foc a început să-mi joace samba pe ceafă.

— Am văzut-o din întâmplare acum trei luni, când l-am însoţit pe Germán să ducă flori mătuşii lui, Reme4. Vine aici în ultima duminică a fiecărei luni, la zece dimineaţa, şi lasă

un trandafir identic pe mormânt, a explicat Marina. Poartă

mereu aceeaşi pelerină cu glugă şi aceleaşi mănuşi. Şi e mereu singură. Niciodată nu i se vede faţa. Niciodată nu vorbeşte cu nimeni.

— Cine-i înmormântat acolo?

Ciudatul simbol sculptat în marmură îmi trezise curiozitatea.

— Habar n-am. În registrul cimitirului nu figurează niciun nume.

— Şi cine-i femeia asta?

Marina a dat să-mi răspundă, când a observat că silueta doamnei dispărea prin porticul cimitirului. M-a luat de mână

şi s-a ridicat în grabă.

— Repede! O s-o pierdem.

— Vrei s-o urmărim? am întrebat.

— Parcă voiai acţiune, nu-i aşa? mi-a zis, şi necăjită, şi enervată, de parcă aş fi fost un prost.

Când am ajuns pe strada Dr. Roux, femeia în negru se îndepărta spre Bonanova. Reîncepea ploaia, deşi soarele nu voia să se ascundă. Am urmat-o pe doamnă prin perdeaua de lacrimi din aur. Am traversat Paseo de la Bonanova şi am urcat spre poalele munţilor, populate de mici palate şi reşedinţe ce cunoscuseră vremuri mai bune. Doamna a intrat în păienjenişul străzilor pustii. Erau acoperite de o pătură de frunze uscate şi strălucitoare ca solzii năpârliţi de un şarpe mare. Ajungând la o răscruce mare, s-a oprit ca o statuie vie.

4 Diminutiv al prenumelui Remedios.

25

- MARINA -

— Ne-a văzut, am şoptit, refugiindu-mă cu Marina în spatele unui trunchi gros, brăzdat de inscripţii.

O clipă, m-am temut că avea să se întoarcă şi să ne descopere. Dar nu. Curând, a cotit la stânga şi a dispărut.

Marina şi cu mine ne-am privit. Ne-am reluat urmărirea.

Drumul ne-a dus la o fundătură, tăiată de linia deschisă a trenurilor dinspre Sarriá, ce urcau spre Vallvidrera şi Sant Cugat. Acolo ne-am oprit. Nici urmă de doamna în negru, deşi o văzuserăm cotind chiar acolo. Pe deasupra copacilor şi a acoperişurilor se distingeau în depărtare drumurile internatului.

— O fi intrat la ea în casă, am subliniat. Probabil că

locuieşte pe-aici.