Am luat-o în jos pe stradă, simţind cum magia vilei mă
abandona treptat, cu fiece pas făcut. Brusc, i-am auzit vocea în urma mea.
— Óscar!
19
- MARINA -
M-am întors. Era tot în spatele gardului. Kafka zăcea la picioarele ei.
— Ce te-a făcut să intri la noi în casă noaptea trecută? Am privit jur-împrejur, sperând parcă să aflu răspunsul scris pe pavaj.
— Habar n-am, am zis în cele din urmă. Misterul, presupun.
Fata a surâs enigmatic.
— Îţi plac misterele?
Am consimţit. Cred că i-aş fi răspuns la fel şi dacă m-ar fi întrebat dacă îmi plăcea arsenicul.
— Ai vreo treabă mâine?
Am negat, la fel de mut. Dacă aveam vreuna, urma să caut o scuză. Ca hoţ nu făceam nici cât o ceapă degerată, dar ca mincinos trebuie să recunosc că întotdeauna fusesem un artist.
— Atunci, te aştept aici la nouă, a spus ea, topindu-se în umbra grădinii.
— Aşteaptă!
Strigătul meu a oprit-o.
— Nu mi-ai spus cum te cheamă…
— Marina… Pe mâine.
I-am făcut semn cu mâna, dar dispăruse deja. Am aşteptat-o în van să revină. Soarele era sus, pe cer, şi am calculat că trebuia să fie amiază. Când am înţeles că Marina nu are să revină, m-am întors la internat. Bătrânele portaluri din cartier păreau să-mi surâdă complice. Deşi îmi auzeam ecoul paşilor, aş fi jurat că mergeam cu o palmă mai sus decât drumul.
20
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
4
Cred că niciodată în viaţa mea nu fusesem atât de punctual. Când am traversat piaţa Sarriá, oraşul mai era încă în pijama. La trecerea mea şi auzind clopotele care chemau la liturghia de ora nouă, un stol de porumbei s-a ridicat în zbor. Un soare de calendar încălzea urmele burniţei de noapte. Kafka se grăbise să-mi iasă în cale în capătul străzii ce ducea la vilă. O ceată de vrăbii păstra o distanţă
prudentă pe culmea unui zid. Motanul le privea cu studiată
indiferenţă profesională.
— Bună ziua, Kafka. Pe cine ai mai omorât în dimineaţa asta?
Motanul mi-a răspuns torcând şi, aidoma unui majordom flegmatic, m-a condus prin grădină până la fântână. Am distins silueta Marinei, care stătea pe ghizdul ei; purta o rochie de culoarea fildeşului, cu umerii goi. Ţinea în mâini un caiet legat în piele, în care scria cu stiloul. Pe faţă i se citea o mare concentrare, şi nici nu m-a observat. Părea să
fie cu mintea departe, ceea ce mi-a permis s-o privesc ca prostul câteva clipe. Am decis că avea claviculele desenate chiar de Leonardo da Vinci, căci nu găseam altă explicaţie.
Stiloul s-a oprit brusc, iar ochii Marinei s-au ridicat spre ai mei. Imediat a închis caietul.
— Gata?
Marina m-a condus pe străzile din Sarriá într-o direcţie necunoscută şi nedându-mi cu privire la intenţiile ei decât indiciul unui surâs misterios.
— Unde mergem? am întrebat după câteva minute.
— Ai răbdare. Ai să vezi.
O urmam, docil, deşi bănuiam că eram obiectul unei glume pe care, pe moment, nu izbuteam s-o înţeleg. Am coborât până la Paseo de Bonanova şi, de acolo, am cotit spre San Gervasio. Am traversat în dreptul găurii negre a barului Victor. Înarmaţi cu ochelari de soare, câţiva fiţoşi beau bere, încălzind indolent şeile motocicletelor Vespa.
21
- MARINA -
Văzându-ne, câţiva au binevoit să-şi pună în bernă Ray Banii, pentru a-i face o radiografie Marinei. „A naibii pielea pe voi”, mi-am zis.
După ce am ajuns pe strada Dr. Roux, Marina a cotit la dreapta. Am coborât câteva cvartaluri până la o străduţă
neasfaltată, ce mergea până la numărul 112. Surâsul enigmatic continua să pecetluiască buzele Marinei.
— Aici e? am întrebat, intrigat.
