Nimic altceva. Germán m-a servit primul, şi am înţeles că

toată pompa se datora prezenţei mele. În pofida tacâmurilor din argint, a veselei de muzeu şi a podoabelor de duminică, în casă nu existau bani pentru felul doi. Şi tot de aceea n-aveau nici lumină. Căci foloseau doar lumânări. Probabil că

Germán mi-a citit gândurile.

— Ai observat, desigur, că n-avem electricitate, Óscar.

Adevărul e că nu ne prea încredem în progresele ştiinţei moderne. La urma urmelor, ce fel de ştiinţă e aceea care poate duce un om pe Lună, dar nu poate pune un coltuc de pâine pe masa fiecăruia?

— Poate că problema nu-i ştiinţa, ci cei care decid cum să

fie folosită, am sugerat.

33

- MARINA -

Germán mi-a analizat sugestia şi a consimţit solemn, nu ştiu dacă din politeţe sau din convingere.

— Intuiesc că eşti oarecum filosof, Óscar. L-ai citit pe Schopenhauer?

Am simţit ochii Marinei asupra mea, sugerându-mi să-i cânt în strună tatălui ei.

— Doar superficial, am improvizat.

Am savurat supa în tăcere. Germán îmi surâdea amabil din când în când şi îşi privea fiica drăgăstos. Ceva îmi spunea că Marina n-avea prea mulţi prieteni şi că Germán îmi privea cu ochi buni prezenţa, deşi nu-l puteam deosebi pe Schopenhauer de marca unor articole ortopedice.

— Şi spune-mi, Óscar, ce se mai vorbeşte în lume zilele acestea?

A formulat întrebarea astfel încât am bănuit că, dacă îi anunţam sfârşitul celui de-al doilea război mondial, aveam să provoc agitaţie.

— Nu prea multe, ca să spun adevărul, am zis, sub atenta supraveghere a Marinei. Vin alegerile…

Vorbele mele au trezit interesul lui Germán, care şi-a oprit dansul lingurii şi a cântărit subiectul.

— Şi dumneata de ce eşti, Óscar? De dreapta sau de stânga?

— Óscar e acrat5, tată, i-a tăiat-o Marina.

Îmbucătura de pâine mi-a rămas în gât. Nu cunoşteam înţelesul acelui cuvânt, dar suna a anarhist pe bicicletă.

Germán m-a privit pe îndelete, intrigat.

— Idealismul tinereţii, a murmurat. Te înţeleg, te înţeleg.

La vârsta dumitale, şi eu îl citeam pe Bakunin. E ca pojarul; până nu trece…

I-am aruncat o privire ucigaşă Marinei, care se lingea pe buze ca o pisică. Mi-a făcut cu ochiul şi a întors privirea.

Germán m-a cercetat cu binevoitoare curiozitate. I-am întors amabilitatea, aprobând din cap, şi am dus lingura la buze.

Cel puţin aşa nu trebuia să vorbesc şi n-aveam să fac vreo 5 Partizan al desfiinţării oricărei autorităţi; anarhist.

34

- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

gafă. Am mâncat în tăcere. Curând am observat că, la celălalt capăt al mesei, Germán aţipea. Când, în cele din urmă, lingura i-a lunecat printre degete, Marina s-a ridicat şi, fără nicio vorbă, i-a slăbit cravata de mătase argintie.

Germán a suspinat. O mână îi tremura uşor. Marina şi-a luat tatăl de braţ şi l-a ajutat să se ridice. Germán a acceptat, abătut, şi mi-a zâmbit slab, aproape ruşinat. Mi s-a părut că îmbătrânise de la o clipă la alta cu cincisprezece ani.

— Scuză-mă, Óscar, a spus cu un firicel de glas. De-ale vârstei…

M-am ridicat, la rândul meu, oferindu-i din priviri ajutor Marinei. Dar ea a refuzat şi mi-a cerut să rămân pe loc. Tatăl s-a sprijinit de ea şi au ieşit din salon.

— A fost o plăcere, Óscar, a murmurat glasul leneş al lui Germán, pierzându-se pe coridorul întunecos. Mai vino pe la noi, mai vino pe la noi.

Am auzit cum i se stingeau paşii prin casă şi, la flacăra lumânărilor, am aşteptat vreo jumătate de ceas întoarcerea Marinei. M-am cufundat în atmosfera casei. Când am fost sigur că Marina n-avea să mai revină, am început să mă

îngrijorez. Am şovăit să plec în căutarea ei, dar nu mi s-a părut corect să iscodesc neinvitat prin odăi. M-am gândit să

las un bileţel, dar n-aveam cu ce s-o fac. Se lăsa noaptea, aşa că era mai bine să plec. Puteam să revin a doua zi, după

cursuri, ca să văd dacă totul era în ordine. M-a uimit că

trecuse doar o jumătate de oră de când n-o mai văzusem pe Marina, iar mintea mea căuta scuze pentru întoarcerea la internat. M-am îndreptat spre uşa din spatele bucătăriei şi am traversat grădina până la gard. Deasupra oraşului, nori trecători întunecau cerul.

În timp ce mergeam încet spre internat, revedeam în minte evenimentele zilei. Urcând scările spre odaia mea de la etajul patru, eram convins că trăisem cea mai stranie zi din viaţa mea. Cu toate acestea, de-aş fi putut, aş fi cumpărat fără să

stau pe gânduri un bilet pentru a retrăi.

35

- MARINA -

7

În cursul nopţii, m-am visat închis într-un imens caleidoscop. Îl învârtea un soi de diavol, căruia nu-i puteam distinge prin lentilă decât ochiul mare. Lumea se desfăcea în labirinturi de iluzii optice, care pluteau în jurul meu. Insecte.

Fluturi negri. M-am deşteptat brusc, cu senzaţia că prin vene îmi curgea cafea fierbinte. Starea febrilă nu m-a părăsit întreaga zi. Orele de şcoală ale acelei zile de luni au trecut ca trenurile ce nu opreau în staţia mea. JF a observat imediat.

— De obicei eşti în nori, a declarat, dar azi eşti şi mai rău.

Eşti bolnav?

L-am liniştit cu gesturi absente. M-am uitat la ornicul de deasupra tablei din clasă. Trei şi jumătate. În mai puţin de două ceasuri, se încheiau orele. O veşnicie. Afară, ploaia duruia în geamuri.

La auzul clopoţelului, am şters-o în cea mai mare grabă, lăsându-l baltă pe JF în plimbarea noastră obişnuită prin lumea reală. Am străbătut eternele coridoare până la ieşire.