Grădinile şi fântânile de la intrare erau tot mai palide sub vălul furtunii. N-aveam umbrelă, nici măcar glugă. Cerul era o foaie de plumb. Felinarele ardeau precum chibriturile.

Am luat-o la goană. Am ocolit băltoace, am înconjurat canalele de scurgere ce dădeau pe-afară şi am ajuns la ieşire.

Pe stradă curgeau şuvoaie de apă, ca sângele prin vene. Ud până la oase, am fugit pe străzile înguste şi tăcute. Scurgerile mugeau la trecerea mea. Oraşul părea cufundat într-un ocean negru. Mi-a luat zece minute să ajung la gardul vilei în care locuiau Marina şi Germán. Hainele şi pantofii mi se muiaseră de tot. În zare, amurgul era o perdea din marmură

cenuşie. Mi s-a părut că aud un plescăit în spate, în capul străduţei. M-am întors speriat. O clipă, am crezut că mă

urmărise cineva. Însă nu era nimeni, doar ploaia care mitralia băltoacele din drum.

36

- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

Am trecut de gard. Am înaintat spre casă la lumina fulgerelor. Heruvimii de la fântână mi-au urat bun venit.

Dârdâind de frig, am ajuns la uşa din spatele bucătăriei. Era deschisă. Am intrat. Totul înota în întuneric. Mi-am amintit de vorbele lui Germán despre lipsa electricităţii.

Până atunci, nu mă gândisem că nu mă invitase nimeni.

Era a doua oară când mă strecuram în vilă fără niciun pretext. M-am gândit să plec, dar afară urla furtuna. Am oftat. Mâinile mă dureau de frig şi abia dacă îmi mai simţeam vârfurile degetelor. Tuşeam ca un câine şi simţeam cum îmi pulsa sângele în tâmple. Hainele îmi îngheţaseră şi mi se lipiseră de trup. „Dau un regat pentru un prosop”, mi-am zis.

— Marina? am strigat.

Ecoul glasului mi s-a pierdut în casă. Eram conştient de vălul de umbre din jur. Doar respiraţia fulgerelor ce se filtrau prin ferestrele mari aducea lumini fugare, ca flashul unui aparat de fotografiat.

— Marina? am stăruit. Sunt Óscar.

Am înaintat, timid, în încăpere. Pantofii îmbibaţi de apă

scoteau un sunet vâscos la mers. M-am oprit în salonul unde mâncaserăm cu o zi înainte. Masa era pustie, iar scaunele goale.

— Marina? Germán?

N-am primit niciun răspuns. Pe o consolă, am distins în beznă un sfeşnic şi o cutie de chibrituri. Degetele mele zbârcite şi amorţite au reuşit să aprindă lumânarea abia la a cincea încercare.

Am ridicat lumina ce pâlpâia. O lumină fantomatică a inundat salonul. Am lunecat pe coridorul unde cu o zi înainte îi văzusem dispărând pe Marina şi tatăl ei.

Coridorul ducea în alt salon mare, încoronat tot de un candelabru din cristal. Mărgelele îi sclipeau în penumbră, aidoma căluţilor de diamant ai unui carusel. Locuinţa era populată de umbrele oblice pe care furtuna de afară Io proiecta prin geamuri. Mobile şi jilţuri vechi zăceau sub cearşafuri albe. O scară de marmură urca la primul etaj. M-37

- MARINA -

am apropiat, simţindu-mă un intrus. Doi ochi galbeni străluceau în vârful ei. Am auzit un mieunat. Kafka. Am oftat uşurat. O clipă mai târziu, acesta s-a pitit în beznă. M-am oprit şi am privit în jur. Paşii mei lăsaseră o dâră de urme în praf.

— E cineva aici? am întrebat din nou, dar n-am primit niciun răspuns.

Mi-am închipuit acel salon cu decenii în urmă, împodobit de sărbătoare. Cu o orchestră şi duzini de perechi de dansatori. Acum părea salonul unei nave scufundate. Pe pereţii erau tablouri în ulei. Toate erau portretele aceleiaşi femei. Am recunoscut-o. Era femeia din tabloul pe care îl văzusem la prima mea venire în casă. Perfecţiunea şi magia tuşelor, ca şi luminozitatea picturilor erau aproape supranaturale. M-am întrebat cine ar fi putut să le picteze.

Chiar şi mie îmi era evident că erau cu toatele opera aceleiaşi mâini. Doamna părea să mă urmărească de peste tot. Nu era greu de observat teribila asemănare dintre acea femeie şi Marina. Aceleaşi buze pe tenul palid, aproape străveziu. Aceeaşi talie, zveltă şi fragilă ca a unei figurine de porţelan. Aceiaşi ochi de cenuşă, trişti şi fără fund. Am simţit ceva atingându-mi călcâiul. Kafka torcea la picioarele mele.

— Nu ştii unde ţi-e stăpâna?

Drept răspuns, a mieunat melancolic. Acolo nu era nimeni. Am auzit ploaia răpăind pe acoperiş. Mii de păianjeni de apă curgeau în pod. Am presupus că Marina şi Germán ieşiseră din cine ştie ce pricină imposibil de ghicit. În orice caz, pe mine nu mă privea. L-am mângâiat pe Kafka şi am hotărât că trebuia să plec înainte de întoarcerea lor.

— Unul din noi doi e în plus aici, i-am şoptit lui Kafka. Eu.

Brusc, firele de păr de pe spatele motanului s-au ridicat aidoma unor ghimpi. Am simţit că sub mâna mea muşchii i se încordau precum cablurile de oţel. Kafka a scos un mieunat de panică. Mă întrebam ce-l putuse îngrozi într-atât şi am înţeles. Duhoarea. Duhoarea de animale putrezite din seră. M-a luat cu ameţeli.

38

- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

Am ridicat privirea. O perdea de ploaie voala uşa-fereastră

din salon. De cealaltă parte am distins silueta nesigură a îngerilor de la fântână. Am simţit instinctiv: ceva mergea rău.

Între statui, era o figură în plus. M-am ridicat şi am înaintat molcom spre uşa-fereastră. Una dintre figuri a făcut o piruetă. M-am oprit, împietrit. Nu-i puteam distinge trăsăturile, mi se părea abia o formă întunecată învăluită

într-o pelerină. Eram sigur că străinul mă privea. Şi ştia că şi eu îl priveam pe el. Am rămas neclintit o clipă nesfârşită. În câteva clipe, străinul s-a retras în beznă. Când lumina unui fulger a răbufnit deasupra grădinii, nu mai era acolo. Cu greu mi-am dat seama că duhoarea dispăruse odată cu el.

Nu mi-a dat prin minte decât să mă aşez şi să aştept întoarcerea lui Germán şi a Marinei. Ideea de a ieşi afară nu era prea ispititoare. Furtuna era răul cel mai mic. M-am trântit într-un jilţ imens. Puţin câte puţin, ecoul ploii şi lumina slabă ce plutea în marele salon m-au adormit. La un moment dat, am auzit uşa principală, care se deschidea, şi paşi prin casă. M-am deşteptat, iar inima mi-a tresărit. Se apropiau glasuri pe coridor. O lumânare. Kafka a luat-o la fugă spre lumină, chiar când Germán şi fiica lui intrau în salon. Marina m-a pironit cu o privire de gheaţă.

— Ce cauţi aici, Óscar?

Am bâiguit ceva fără niciun sens. Germán mi-a zâmbit amabil şi m-a cercetat curios.

— Pentru Dumnezeu, Óscar, eşti ud leoarcă! Marina, adu prosoape curate pentru Óscar… Vino, băiete, hai să

aprindem focul, că-n noaptea asta nu putem lăsa nici măcar un câine afară.

M-am aşezat în faţa căminului, cu ceaşca de supă fierbinte dată de Marina. Le-am lămurit stângaci motivul venirii mele, fără să menţionez silueta din fereastră şi duhoarea sinistră.

Germán mi-a acceptat explicaţiile cu plăcere şi nu s-a arătat deloc ofensat de amestecul meu, din contră. Dar Marina nu.

39

- MARINA -

Privirea ei mă ardea. M-am temut că prostia de a mă fi strecurat la ei în casă, ca din obişnuinţă, putea curma definitiv prietenia noastră. Nici n-a deschis gura în jumătatea de ceas cât am stat aşezaţi la foc. Germán s-a scuzat, urându-mi noapte bună, iar eu am bănuit că fosta mea prietenă avea să mă dea afară cu şuturi în spate, cerându-mi să nu mai revin nicicând.

„Acuş-acuş”, mi-am zis. „Vine sărutul morţii.” Marina a surâs fin şi sarcastic.

— Pari o raţă ameţită, a zis.

— Mulţumesc, am replicat, aşteptându-mă la ceva şi mai rău.

— Îmi spui sau nu ce naiba căutai aici?

Ochii străluceau în lumina focului. Am sorbit restul de supă şi am lăsat ochii în jos.