- MARINA -
am apropiat, simţindu-mă un intrus. Doi ochi galbeni străluceau în vârful ei. Am auzit un mieunat. Kafka. Am oftat uşurat. O clipă mai târziu, acesta s-a pitit în beznă. M-am oprit şi am privit în jur. Paşii mei lăsaseră o dâră de urme în praf.
— E cineva aici? am întrebat din nou, dar n-am primit niciun răspuns.
Mi-am închipuit acel salon cu decenii în urmă, împodobit de sărbătoare. Cu o orchestră şi duzini de perechi de dansatori. Acum părea salonul unei nave scufundate. Pe pereţii erau tablouri în ulei. Toate erau portretele aceleiaşi femei. Am recunoscut-o. Era femeia din tabloul pe care îl văzusem la prima mea venire în casă. Perfecţiunea şi magia tuşelor, ca şi luminozitatea picturilor erau aproape supranaturale. M-am întrebat cine ar fi putut să le picteze.
Chiar şi mie îmi era evident că erau cu toatele opera aceleiaşi mâini. Doamna părea să mă urmărească de peste tot. Nu era greu de observat teribila asemănare dintre acea femeie şi Marina. Aceleaşi buze pe tenul palid, aproape străveziu. Aceeaşi talie, zveltă şi fragilă ca a unei figurine de porţelan. Aceiaşi ochi de cenuşă, trişti şi fără fund. Am simţit ceva atingându-mi călcâiul. Kafka torcea la picioarele mele.
— Nu ştii unde ţi-e stăpâna?
Drept răspuns, a mieunat melancolic. Acolo nu era nimeni. Am auzit ploaia răpăind pe acoperiş. Mii de păianjeni de apă curgeau în pod. Am presupus că Marina şi Germán ieşiseră din cine ştie ce pricină imposibil de ghicit. În orice caz, pe mine nu mă privea. L-am mângâiat pe Kafka şi am hotărât că trebuia să plec înainte de întoarcerea lor.
— Unul din noi doi e în plus aici, i-am şoptit lui Kafka. Eu.
Brusc, firele de păr de pe spatele motanului s-au ridicat aidoma unor ghimpi. Am simţit că sub mâna mea muşchii i se încordau precum cablurile de oţel. Kafka a scos un mieunat de panică. Mă întrebam ce-l putuse îngrozi într-atât şi am înţeles. Duhoarea. Duhoarea de animale putrezite din seră. M-a luat cu ameţeli.
38
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
Am ridicat privirea. O perdea de ploaie voala uşa-fereastră
din salon. De cealaltă parte am distins silueta nesigură a îngerilor de la fântână. Am simţit instinctiv: ceva mergea rău.
Între statui, era o figură în plus. M-am ridicat şi am înaintat molcom spre uşa-fereastră. Una dintre figuri a făcut o piruetă. M-am oprit, împietrit. Nu-i puteam distinge trăsăturile, mi se părea abia o formă întunecată învăluită
într-o pelerină. Eram sigur că străinul mă privea. Şi ştia că şi eu îl priveam pe el. Am rămas neclintit o clipă nesfârşită. În câteva clipe, străinul s-a retras în beznă. Când lumina unui fulger a răbufnit deasupra grădinii, nu mai era acolo. Cu greu mi-am dat seama că duhoarea dispăruse odată cu el.
Nu mi-a dat prin minte decât să mă aşez şi să aştept întoarcerea lui Germán şi a Marinei. Ideea de a ieşi afară nu era prea ispititoare. Furtuna era răul cel mai mic. M-am trântit într-un jilţ imens. Puţin câte puţin, ecoul ploii şi lumina slabă ce plutea în marele salon m-au adormit. La un moment dat, am auzit uşa principală, care se deschidea, şi paşi prin casă. M-am deşteptat, iar inima mi-a tresărit. Se apropiau glasuri pe coridor. O lumânare. Kafka a luat-o la fugă spre lumină, chiar când Germán şi fiica lui intrau în salon. Marina m-a pironit cu o privire de gheaţă.
— Ce cauţi aici, Óscar?
Am bâiguit ceva fără niciun sens. Germán mi-a zâmbit amabil şi m-a cercetat curios.
— Pentru Dumnezeu, Óscar, eşti ud leoarcă! Marina, adu prosoape curate pentru Óscar… Vino, băiete, hai să
aprindem focul, că-n noaptea asta nu putem lăsa nici măcar un câine afară.
M-am aşezat în faţa căminului, cu ceaşca de supă fierbinte dată de Marina. Le-am lămurit stângaci motivul venirii mele, fără să menţionez silueta din fereastră şi duhoarea sinistră.
Germán mi-a acceptat explicaţiile cu plăcere şi nu s-a arătat deloc ofensat de amestecul meu, din contră. Dar Marina nu.
39
- MARINA -
Privirea ei mă ardea. M-am temut că prostia de a mă fi strecurat la ei în casă, ca din obişnuinţă, putea curma definitiv prietenia noastră. Nici n-a deschis gura în jumătatea de ceas cât am stat aşezaţi la foc. Germán s-a scuzat, urându-mi noapte bună, iar eu am bănuit că fosta mea prietenă avea să mă dea afară cu şuturi în spate, cerându-mi să nu mai revin nicicând.
„Acuş-acuş”, mi-am zis. „Vine sărutul morţii.” Marina a surâs fin şi sarcastic.
— Pari o raţă ameţită, a zis.
— Mulţumesc, am replicat, aşteptându-mă la ceva şi mai rău.
— Îmi spui sau nu ce naiba căutai aici?
Ochii străluceau în lumina focului. Am sorbit restul de supă şi am lăsat ochii în jos.
— Adevărul e că habar n-am, am zis. Presupun că… dar ce ştiu eu?
Fără îndoială că aerul meu lamentabil a fost de ajutor, căci Marina s-a apropiat şi m-a bătut cu palma pe mână.
— Uită-te la mine, a poruncit.
M-am supus. Mă privea cu un amestec de compasiune şi simpatie.
— Nu-s supărată pe tine, mă auzi? a spus. Dar m-a mirat să dau de tine aici, aşa, pe neanunţate. În fiecare luni, merg cu Germán la medic, la spitalul San Pablo, de aceea nu eram acasă. Nu-i o zi bună pentru vizite.
Mi-era ruşine.
— N-are să se mai întâmple, am promis.
Tocmai mă pregăteam să-i povestesc Marinei despre fiinţa ciudată pe care mi se păruse că o văd, când a râs subtil şi s-a aplecat să mă sărute pe obraz. Atingerea buzelor ei mi-a uscat hainele pe loc. Vorbele mi s-au pierdut în drum spre buze. Marina mi-a observat bâiguiala mută.
— Ce-i? a întrebat.
Am privit-o în tăcere şi am făcut semn cu capul că nu.
