- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

soneriei în odăi. Au trecut câteva minute. Am bătut iar. Au mai trecut două. Începeam să cred că eram într-un mormânt. Unul dintre sutele de edificii-fantomă ce făceau farmecul vechii Barcelone.

Brusc, s-a dat la o parte micuţul grilaj de pe vizor. Fâşii de lumină au sfâşiat întunericul. Am auzit un glas de nisip. Un glas care nu mai vorbise de săptămâni, poate de luni întregi.

— Cine-i acolo?

— Sunteţi domnul Kolvenik? Mihail Kolvenik? am întrebat.

Vă rog, am putea vorbi un moment?

Vizorul s-a închis brusc. Tăcere. Voiam să bat iar, dar uşa apartamentului s-a deschis.

— Ce vrei, băiete?

— Sunteţi domnul Kolvenik?

— Nu-s Kolvenik, mi-a tăiat-o glasul. Eu sunt Sentís.

Benjamín Sentís.

— Scuzaţi-mă, domnule Sentís, dar mi s-a dat această

adresă şi…

I-am întins cartea de vizită dată de hamal în gară. O mână

ţeapănă mi-a smuls-o, iar omul acela, căruia nu-i puteam distinge chipul, a cercetat-o îndelung în tăcere, înainte de a mi-o înapoia.

— Mihail Kolvenik nu mai locuieşte aici de mulţi ani.

— Îl cunoaşteţi? am întrebat. M-aţi putea ajuta?

Altă tăcere lungă.

— Intră, a spus Sentís în cele din urmă.

Benjamín Sentís era un bărbat corpolent, care locuia într-un halat de flanel de culoare grena. Ţinea între buze o pipă

stinsă, iar chipul îi era împodobit de mustăţile ce se uneau cu perciunii, în stilul lui Jules Verne. Apartamentul se înălţa peste jungla acoperişurilor din oraşul vechi şi plutea într-o lumină eterică. Turnurile catedralei se distingeau de departe, iar muntele Montjuic se înălţa în depărtare. Pereţii erau goi.

Pe pian se adunaseră straturi de praf, iar pe duşumea cutii 55

- MARINA -

cu ziare moarte. Nimic din casă nu vorbea despre prezent.

Benjamín Sentís trăia la timpul mai-mult-ca-perfect.

Ne-am aşezat în salonul cu balcon, iar Sentís a studiat iar cartea de vizită.

— De ce îl cauţi pe Kolvenik? a întrebat.

Am hotărât să-i explic totul de la început, de la vizita noastră la cimitir până la ciudata apariţie pe care doamna în negru şi-o făcuse în acea dimineaţă în gara Franţa. Sentís m-a ascultat cu privirea pierdută, fără nicio emoţie. Când am terminat, între noi s-a instalat o tăcere stingheră. Sentís m-a privit pe îndelete. Avea o privire de lup, rece şi pătrunzătoare.

Mihail Kolvenik a locuit aici vreo patru ani, nu mult, după

ce a sosit la Barcelona, a zis. Pe-aici prin spate mai sunt încă

unele dintre cărţile lui.

— Aveţi cumva adresa lui actuală? Ştiţi unde aş putea da de el?

Sentís a râs.

— Încearcă în iad.

L-am privit fără să pricep.

— Mihail Kolvenik a murit în 1948.

După cum mi-a explicat Benjamín Sentís în dimineaţa aceea, Mihail Kolvenik sosise la Barcelona pe la sfârşitul lui 1919. Avea pe atunci aproape douăzeci de ani, era originar din Praga. Kolvenik fugea din Europa devastată de Marele Război. Nu ştia nicio iotă de catalană ori spaniolă, deşi se exprima fluent în franceză şi germană. Nu avea bani, prieteni sau cunoscuţi în acel oraş dificil şi ostil. În Barcelona, şi-a petrecut prima noapte la mititica, fiindcă fusese surprins dormind într-un portal, unde se adăpostise de frig. La pârnaie, doi soţi de celulă, acuzaţi de hoţie, atac şi incendiu cu premeditare, au hotărât să-i tragă o bătaie, crezând că

ţara se ducea de râpă din vina păduchioşilor de străini. Cele trei coaste rupte, contuziile şi leziunile interne aveau să se vindece cu vremea, dar a pierdut definitiv uzul urechii stângi.

„Nervi lezaţi”, au decretat medicii. Prost început. Dar 56

- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

Kolvenik spunea mereu că tot ce începe prost se termină

bine. Zece ani mai târziu, Mihail Kolvenik avea să fie unul dintre cei mai bogaţi şi puternici bărbaţi din Barcelona.

La infirmeria închisorii, l-a cunoscut pe cel care, cu trecerea anilor, avea să-i devină cel mai bun prieten, tânărul doctor de origine engleză Joan Shelley. Acesta vorbea ceva germană şi ştia din proprie experienţă cum e să te simţi străin pe pământ străin. Graţie lui, Kolvenik a obţinut un loc de muncă ajuns vacant în făbricuţa Velo-Granell. Acolo se fabricau articole de ortopedie şi proteze medicale. Conflictul din Maroc şi marele război din Europa creaseră o piaţă

uriaşă pentru asemenea produse. Legiuni de bărbaţi, estropiaţi întru mai marea glorie a bancherilor, cancelarilor, generalilor, agenţilor de bursă şi altor părinţi ai patriei, rămăseseră mutilaţi şi handicapaţi pe viaţă în numele libertăţii, democraţiei, imperiului, rasei ori drapelului.

Atelierele Velo-Granell se aflau lângă piaţa Borne. Acolo, vitrinele cu braţe, ochi, picioare şi articulaţii artificiale îi aminteau vizitatorului de fragilitatea trupului omenesc. Cu salariul său modest şi recomandarea fabricii, Mihail Kolvenik a găsit un apartament pe strada Princesa. Cititor lacom, într-un an şi jumătate a ajuns să se descurce în catalană şi spaniolă. Datorită talentului şi geniului său, în scurt timp a fost considerat la Velo-Granell un salariat-cheie. Avea vaste cunoştinţe de medicină, chirurgie şi anatomie. A conceput un mecanism pneumatic revoluţionar, care permitea articularea mişcării în protezele picioarelor şi braţelor.

Maşinăria reacţiona la impulsurile musculare şi-i oferea pacientului o mobilitate fără precedent. Invenţia a situat Velo-Granell în avangarda domeniului. Şi acela a fost doar începutul. Masa de desen a lui Kolvenik nu înceta să pună în lumină noi progrese şi, în sfârşit, inginerul a fost numit şeful atelierului de proiectare şi dezvoltare.

Peste câteva luni, un incident nefericit a pus la încercare talentul tânărului Kolvenik. Fiul celui ce fondase Velo-57

- MARINA -

Granell a suferit un teribil accident în fabrică. Aidoma unor fălci de dragon, o presă hidraulică i-a retezat ambele mâini.

Kolvenik a trudit neobosit săptămâni în şir pentru a-i face mâini noi, din lemn, metal şi porţelan, ale căror degete răspundeau la comenzile date de muşchii şi tendoanele antebraţului. Soluţia concepută de Kolvenik folosea, pentru articularea mişcării, curenţii electrici ai stimulilor nervoşi din braţ. După patru luni de la accident, victima îşi inaugura mâinile mecanice cu care prindea obiecte, aprindea ţigări ori îşi încheia fără niciun ajutor nasturii de la cămaşă. Toţi au fost de acord că, de data aceasta, Kolvenik depăşise orice închipuire. Deloc amator de elogii şi euforii, el a afirmat că