Cât timp a stat lângă el, Salvat i-a devenit lui Germán maestru şi cel mai bun prieten. Germán a ştiut întotdeauna că-i datora lui Quim Salvat tot ce ajunsese să fie în viaţă, ca om şi pictor.
Salvat era unul dintre puţinii privilegiaţi ce cunoşteau secretul luminii. Spunea că aceasta era o balerină
capricioasă, care îşi cunoştea farmecele. În mâinile lui, ea se 43
- MARINA -
transforma în linii minunate, ce luminau tabloul şi deschideau porţile sufletului. Cel puţin aşa susţineau textele promoţionale din cataloagele expoziţiilor lui.
— Pictura e o scriere cu lumină, afirma Salvat. Întâi, trebuie să-i înveţi alfabetul; apoi, gramatica. Doar atunci vei avea stil şi magie.
Quim Salvat i-a lărgit lui Germán viziunea asupra lumii, luându-l cu el în călătorii. Au fost la Paris, Viena, Berlin, Roma… Germán a înţeles imediat că Salvat era la fel de bun vânzător al propriei arte ca şi pictor, poate mai bun. Aceea era cheia succesului său.
La fiecare o mie de oameni care cumpără un tablou sau o operă de artă, unul singur are o vagă idee despre ceea ce cumpără, îi explica Salvat, zâmbitor. Ceilalţi nu cumpără
opera, ci artistul, ceea ce au auzit şi, aproape mereu, ceea ce-şi închipuie despre el. Afacerea asta nu diferă de vânzarea leacurilor băbeşti ori a filtrelor de iubirii, Germán. Diferenţa stă în preţ.
Inima largă a lui Quim Salvat s-a oprit pe 17 iulie 1938.
Unii au zis că din pricina exceselor. Germán a crezut mereu că pofta de viaţă şi credinţa mentorului fuseseră ucise de ororile războiului.
— Aş putea picta o mie de ani, a murmurat Salvat pe patul de moarte, şi n-aş schimba absolut nimic din barbaria, neştiinţa şi bestialitatea oamenilor. Frumuseţea e ca zefirul ce luptă cu vântul realităţii, Germán. Arta mea n-are niciun sens. Nu-i bună de nimic.
O nesfârşită listă de amante, creditori, prieteni, colegi şi oameni pe care îi ajutase fără a le cere nimic în schimb l-au plâns la înmormântare. Ştiau că în acea zi se stingea o lumină a lumii şi că, de atunci înainte, cu toţii aveau să fie mai singuri şi mai pustii.
Salvat i-a lăsat o foarte modestă sumă de bani şi studioul.
I-a cerut să împartă restul (nu prea mult, fiindcă Salvat cheltuia anticipat mai mult decât câştiga) între iubite şi prieteni. Notarul care se ocupa de testament i-a dat lui 44
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
Germán o scrisoare pe care Salvat i-o încredinţase, presimţind că i se apropia sfârşitul. Trebuia s-o deschidă la moartea lui.
Cu lacrimi în ochi şi sufletul zdrobit, tânărul a hoinărit întreaga noapte la voia întâmplării prin oraş. Zorii l-au prins pe digul din port, unde, când se crăpa de ziuă, a citit ultimele cuvinte pe care i le rezervase Quim Salvat.
Dragă Germán,
Nu ţi-am spus-o pe când eram în viaţă, căci am crezut că
trebuia să aştept momentul potrivit. Mă tem că n-am să potfi acolo la sosirea lui.
Asta trebuie să-ţi spun, Germán. N-am cunoscut nicicând unpictor mai talentat decât tine. Tu n-o ştii încă şi n-o poţipricepe, dar e în tine, iar singurul meu merit a fost acela dea o recunoaşte. Fără ştirea ta, eu am învăţat de la tine maimult decât tu de la mine. Mi-ar plăcea să fi avut maestrul pecare îl meriţi, cineva care să-ţi fi orientat talentul mai binedecât mine, biet ucenic. Lumina vorbeşte în tine, Germán.
Noi, ceilalţi, doar o ascultăm. Să nu uiţi nicicând acest lucru.
De acum înainte, maestrul îţi va fi ucenic şi cel mai bunprieten, pe veci.
SALVAT
O săptămână mai târziu, fugind de amintiri insuportabile, Germán a plecat la Paris. I se oferise un post de profesor într-o şcoală de pictură. Nu avea să mai pună piciorul în Barcelona în următorii zece ani.
La Paris, Germán şi-a făurit reputaţia de portretist de oarecare prestigiu şi şi-a descoperit pasiunea care nu avea să-l mai părăsească nicicând: opera. Tablourile începeau să i se vândă bine, şi un agent care îl cunoştea de când era ucenicul lui Salvat a hotărât să-l reprezinte. Pe lângă salariul de profesor, vindea suficiente tablouri pentru a-şi permite o 45
- MARINA -
viaţă simplă, dar demnă. Făcând unele aranjamente şi ajutat de directorul şcolii unde lucra, rudă cu jumătate din Paris, şi-a rezervat un fotoliu la Operă pentru întregul sezon. Nimic ostentativ: al şaselea rând din amfiteatru, uşor la stânga. Nu putea vedea a cincea parte din scenă, dar muzica ajungea la el cu brio, ignorând preţul fotoliilor şi lojelor.
Acolo a văzut-o întâia oară. Părea desprinsă dintr-un tablou de Salvat, dar frumuseţea ei nu putea face concurenţă
vocii. Kirsten Auermann avea nouăsprezece ani şi, conform programului, era o tânără promisiune a liricii mondiale.
Chiar în noaptea aceea i-a fost prezentat la recepţia pe care compania o organiza după spectacole. Germán se strecurase, susţinând că era critic muzical la Le Monde. Strângându-i mâna, a amuţit.
— Pentru un critic, vorbiţi foarte puţin şi cu un accent destul de puternic, a glumit Kirsten.
În clipa aceea, Germán a hotărât că o va lua de soţie, chiar de-ar fi fost ultimul lucru pe care avea să-l facă în viaţa lui. A vrut să desfăşoare întreaga artă a seducţiei observată la Salvat de-a lungul multor ani. Dar existase un singur Salvat, iar tiparul lui fusese spart. Aşa a început un lung joc de-a şoarecele şi pisica, pe durata a şase ani încheiaţi într-o capelă mică din Normandia, într-o seară din vara anului 1946. În ziua nunţii lor, spectrul războiului se mai putea încă adulmeca în aer ca o duhoare de hoituri ascunse.
Puţin după aceea, Kirsten şi Germán s-au întors la Barcelona şi s-au instalat în Sarriá. În lipsa lui Germán, vila devenise un muzeu fantomatic. Lumina lui Kirsten şi o curăţenie de trei săptămâni au schimbat totul.
Vila a trăit o splendoare cum nu mai cunoscuse. Germán picta fără răgaz, posedat de o energie pe care nici el nu şi-o explica. Operele lui au început să fie cotate în sferele înalte, şi curând a avea „un Blau” a devenit obligaţia sine-qua-non a protipendadei. Brusc, tatăl a început să se mândrească
public cu succesul lui Germán. „Am crezut mereu că avea talent şi va triumfa”, „îl are în sânge, ca orice Blau” şi „nu 46
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
există tată mai mândru ca mine” au devenit frazele lui favorite şi, de atâta repetat, tatăl a ajuns să le creadă şi el.
Agenţi şi galerii care, în urmă cu câţiva ani, nu se deranjau să-i răspundă la bună ziua se dădeau acum peste cap pentru a-i intra în graţii. În toiul acestui vârtej de vanităţi şi ipocrizii, Germán n-a uitat nicicând că maestrul lui fusese Salvat.
