— Fireşte. Fac orice aveţi nevoie.

Faţa i s-a luminat.

— Deie Domnul ca doctorul să fie atât de bun pe cât se spune, am zis.

Marina m-a privit lung o clipă. În spatele surâsului ei, ochii cenuşii emanau o tristeţe luminoasă, care m-a dezarmat.

— Să te-audă Dumnezeu.

Trenul de Madrid pleca din gara Franţa la nouă dimineaţa.

Eu o ştersesem în zori. Cu economiile făcute, am luat un taxi, ca să-i iau pe Germán şi pe Marina şi să-i duc la gară.

Dimineaţa de duminică plutea în ceţuri albăstrii, ce se 51

- MARINA -

topeau sub ambra zorilor timizi. Am mers o parte din drum în tăcere. Aparatul de taxat al bătrânului SEAT 1500 ţăcănea ca metronomul.

— N-ar fi trebuit să te deranjezi, prietene Óscar, a spus Germán.

— Nu-i nici un deranj, am replicat. Chiar dacă frigul e mare, n-are să ne îngheţe sufletul, nu-i aşa?

Ajungând în gară, Germán s-a instalat într-o cafenea, iar Marina şi cu mine ne-am dus la ghişeu, să cumpărăm biletele pe care le rezervasem. La plecare, Germán m-a îmbrăţişat atât de strâns, că am fost gata să izbucnesc în plâns. Ajutat de un hamal, a urcat în vagon şi m-a lăsat singur, ca să-mi iau rămas-bun de la Marina. Ecoul a mii de voci şi fluierături se pierdea sub bolta enormă a gării. Ne-am privit în tăcere, aproape cu coada ochiului.

— Ei bine, am zis.

— Nu uita să încălzeşti laptele, deoarece…

— …Kafka urăşte laptele rece, mai ales după ce face o crimă, ştiu asta. Conaşul motan.

Şeful de gară se pregătea să dea plecarea cu steguleţul lui roşu. Marina a suspinat.

— Germán e mândru de tine, a spus.

— N-are de ce.

— O să ne fie dor de tine.

— Aşa crezi tu. Hai, urcă.

Brusc, Marina s-a aplecat şi mi-a atins buzele cu ale ei.

Înainte să pot clipi, a urcat în tren. Am rămas privind cum trenul se afunda în negură. Când zgomotul i s-a pierdut, m-am îndreptat spre ieşire. Îmi spuneam că nici nu ajunsesem să-i vorbesc Marinei despre ciudata viziune avută în casa lor în noaptea cu furtuna. Cu timpul, preferasem s-o uit şi ajunsesem să mă conving că totul fusese rodul fanteziei mele. Ajunsesem în marele hol al gării când un hamal s-a apropiat de mine oarecum agitat.

— Păi… Mi-au dat asta pentru matale.

Mi-a întins un plic de culoarea ocrului.

52

- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

— Cred că te înşeli, am spus.

— Nu, nu. Doamna aia mi-a zis să ţi-l dau, a stăruit hamalul.

— Care doamnă?

Hamalul s-a întors şi a arătat spre porticul ce dădea în Paseo Colón. Şuviţe de ceaţă marină măturau treptele de la intrare. Acolo nu era nimeni. Hamalul a dat din umeri şi s-a îndepărtat.

Perplex, m-am apropiat de portic şi, ieşind în stradă, am văzut-o. Doamna în doliu zărită în cimitirul din Sarriá urca într-o anacronică trăsură cu cai. S-a întors să mă privească o clipă. Avea chipul ascuns sub un voal de culoare închisă, o pânză de păianjen din oţel. O secundă mai târziu, portiera trăsurii s-a închis, iar vizitiul, ascuns cu totul într-un palton gri, a dat bice cailor. Trăsura s-a îndepărtat în cea mai mare grabă prin traficul de pe Paseo Colón, îndreptându-se şi pierzându-se spre Ramblas.

Eram deconcertat şi nu-mi dădeam seama că tot mai ţineam în mână plicul dat de hamal. Când l-am zărit, l-am deschis. Conţinea o carte de vizită veche. Pe ea se putea citi o adresă:

Mihail Kolvenik

Strada Princesa, 33, et. 4, în stânga Am răsucit cartonaşul. Pe dosul lui, tipograful imprimase simbolul de pe mormântul fără nume din cimitir şi din sera părăsită. Un fluture negru cu aripile desfăcute.

53

- MARINA -

10

În drum spre strada Princesa, am simţit că mi-e foame şi m-am oprit să cumpăr o prăjitură la brutăria din faţa bazilicii Santa María del Mar. O aromă de pâine dulce plutea în ecoul dangătelor de clopot. Strada Princesa urca în oraşul vechi printr-o îngustă vale a umbrelor. Am trecut prin faţa unor palate şi edificii ce păreau mai bătrâne chiar decât oraşul. Pe faţada unuia dintre ele, numărul 33 abia dacă se mai putea citi, atât era de şters. Am intrat într-un vestibul ce amintea de claustrul unei vechi capele. Un bloc de cutii poştale ruginite îşi pierdea culoarea pe un perete cu smalţul faianţei spart. Căutam zadarnic pe ele numele lui Mihail Kolvenik, când am auzit o răsuflare grea în spatele meu.

M-am întors speriat şi în ghereta portarului am descoperit chipul pergamentos al unei bătrâne. Mi-a părut o figură de ceară, îmbrăcată ca o văduvă. Avea ochii albi ca marmura.

Fără pupile. Era oarbă.

— Pe cine căutaţi? a întrebat portăreasa cu voce spartă.

— Pe Mihail Kolvenik, doamnă.

Ochii albi, goi au clipit de două ori. Bătrâna a făcut semn cu capul că nu.

— Asta-i adresa care mi s-a dat, am insistat. Mihail Kolvenik. Etajul patru, în stânga…

Bătrâna a făcut iar semn că nu şi a rămas nemişcată.

Atunci am observat că pe masa din gheretă mişca ceva. Un păianjen negru urca pe mâna zbârcită a portăresei. Ochii ei albi priveau în gol. M-am dus tiptil spre trepte.

Nimeni nu schimbase un bec pe acea scară, cel puţin în ultimii treizeci de ani. Avea trepte tocite şi alunecoase.

Palierele păreau puţuri de beznă şi muţenie. Prin lucarna de la mansardă intra o lumină pâlpâitoare. Pe lângă ea zburătăcea un porumbel prins ca într-o cursă. Pe a doua uşă, din lemn cioplit, era montată o clanţă ce părea de fier.

Am bătut de două ori şi am auzit cum se pierdea ecoul 54