Germán a suspinat. O mână îi tremura uşor. Marina şi-a luat tatăl de braţ şi l-a ajutat să se ridice. Germán a acceptat, abătut, şi mi-a zâmbit slab, aproape ruşinat. Mi s-a părut că îmbătrânise de la o clipă la alta cu cincisprezece ani.
— Scuză-mă, Óscar, a spus cu un firicel de glas. De-ale vârstei…
M-am ridicat, la rândul meu, oferindu-i din priviri ajutor Marinei. Dar ea a refuzat şi mi-a cerut să rămân pe loc. Tatăl s-a sprijinit de ea şi au ieşit din salon.
— A fost o plăcere, Óscar, a murmurat glasul leneş al lui Germán, pierzându-se pe coridorul întunecos. Mai vino pe la noi, mai vino pe la noi.
Am auzit cum i se stingeau paşii prin casă şi, la flacăra lumânărilor, am aşteptat vreo jumătate de ceas întoarcerea Marinei. M-am cufundat în atmosfera casei. Când am fost sigur că Marina n-avea să mai revină, am început să mă
îngrijorez. Am şovăit să plec în căutarea ei, dar nu mi s-a părut corect să iscodesc neinvitat prin odăi. M-am gândit să
las un bileţel, dar n-aveam cu ce s-o fac. Se lăsa noaptea, aşa că era mai bine să plec. Puteam să revin a doua zi, după
cursuri, ca să văd dacă totul era în ordine. M-a uimit că
trecuse doar o jumătate de oră de când n-o mai văzusem pe Marina, iar mintea mea căuta scuze pentru întoarcerea la internat. M-am îndreptat spre uşa din spatele bucătăriei şi am traversat grădina până la gard. Deasupra oraşului, nori trecători întunecau cerul.
În timp ce mergeam încet spre internat, revedeam în minte evenimentele zilei. Urcând scările spre odaia mea de la etajul patru, eram convins că trăisem cea mai stranie zi din viaţa mea. Cu toate acestea, de-aş fi putut, aş fi cumpărat fără să
stau pe gânduri un bilet pentru a retrăi.
35
- MARINA -
7
În cursul nopţii, m-am visat închis într-un imens caleidoscop. Îl învârtea un soi de diavol, căruia nu-i puteam distinge prin lentilă decât ochiul mare. Lumea se desfăcea în labirinturi de iluzii optice, care pluteau în jurul meu. Insecte.
Fluturi negri. M-am deşteptat brusc, cu senzaţia că prin vene îmi curgea cafea fierbinte. Starea febrilă nu m-a părăsit întreaga zi. Orele de şcoală ale acelei zile de luni au trecut ca trenurile ce nu opreau în staţia mea. JF a observat imediat.
— De obicei eşti în nori, a declarat, dar azi eşti şi mai rău.
Eşti bolnav?
L-am liniştit cu gesturi absente. M-am uitat la ornicul de deasupra tablei din clasă. Trei şi jumătate. În mai puţin de două ceasuri, se încheiau orele. O veşnicie. Afară, ploaia duruia în geamuri.
La auzul clopoţelului, am şters-o în cea mai mare grabă, lăsându-l baltă pe JF în plimbarea noastră obişnuită prin lumea reală. Am străbătut eternele coridoare până la ieşire.
Grădinile şi fântânile de la intrare erau tot mai palide sub vălul furtunii. N-aveam umbrelă, nici măcar glugă. Cerul era o foaie de plumb. Felinarele ardeau precum chibriturile.
Am luat-o la goană. Am ocolit băltoace, am înconjurat canalele de scurgere ce dădeau pe-afară şi am ajuns la ieşire.
Pe stradă curgeau şuvoaie de apă, ca sângele prin vene. Ud până la oase, am fugit pe străzile înguste şi tăcute. Scurgerile mugeau la trecerea mea. Oraşul părea cufundat într-un ocean negru. Mi-a luat zece minute să ajung la gardul vilei în care locuiau Marina şi Germán. Hainele şi pantofii mi se muiaseră de tot. În zare, amurgul era o perdea din marmură
cenuşie. Mi s-a părut că aud un plescăit în spate, în capul străduţei. M-am întors speriat. O clipă, am crezut că mă
urmărise cineva. Însă nu era nimeni, doar ploaia care mitralia băltoacele din drum.
36
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
Am trecut de gard. Am înaintat spre casă la lumina fulgerelor. Heruvimii de la fântână mi-au urat bun venit.
Dârdâind de frig, am ajuns la uşa din spatele bucătăriei. Era deschisă. Am intrat. Totul înota în întuneric. Mi-am amintit de vorbele lui Germán despre lipsa electricităţii.
Până atunci, nu mă gândisem că nu mă invitase nimeni.
Era a doua oară când mă strecuram în vilă fără niciun pretext. M-am gândit să plec, dar afară urla furtuna. Am oftat. Mâinile mă dureau de frig şi abia dacă îmi mai simţeam vârfurile degetelor. Tuşeam ca un câine şi simţeam cum îmi pulsa sângele în tâmple. Hainele îmi îngheţaseră şi mi se lipiseră de trup. „Dau un regat pentru un prosop”, mi-am zis.
— Marina? am strigat.
Ecoul glasului mi s-a pierdut în casă. Eram conştient de vălul de umbre din jur. Doar respiraţia fulgerelor ce se filtrau prin ferestrele mari aducea lumini fugare, ca flashul unui aparat de fotografiat.
— Marina? am stăruit. Sunt Óscar.
Am înaintat, timid, în încăpere. Pantofii îmbibaţi de apă
scoteau un sunet vâscos la mers. M-am oprit în salonul unde mâncaserăm cu o zi înainte. Masa era pustie, iar scaunele goale.
— Marina? Germán?
N-am primit niciun răspuns. Pe o consolă, am distins în beznă un sfeşnic şi o cutie de chibrituri. Degetele mele zbârcite şi amorţite au reuşit să aprindă lumânarea abia la a cincea încercare.
Am ridicat lumina ce pâlpâia. O lumină fantomatică a inundat salonul. Am lunecat pe coridorul unde cu o zi înainte îi văzusem dispărând pe Marina şi tatăl ei.
Coridorul ducea în alt salon mare, încoronat tot de un candelabru din cristal. Mărgelele îi sclipeau în penumbră, aidoma căluţilor de diamant ai unui carusel. Locuinţa era populată de umbrele oblice pe care furtuna de afară Io proiecta prin geamuri. Mobile şi jilţuri vechi zăceau sub cearşafuri albe. O scară de marmură urca la primul etaj. M-37
