Cât timp a stat lângă el, Salvat i-a devenit lui Germán maestru şi cel mai bun prieten. Germán a ştiut întotdeauna că-i datora lui Quim Salvat tot ce ajunsese să fie în viaţă, ca om şi pictor.

Salvat era unul dintre puţinii privilegiaţi ce cunoşteau secretul luminii. Spunea că aceasta era o balerină

capricioasă, care îşi cunoştea farmecele. În mâinile lui, ea se 43

- MARINA -

transforma în linii minunate, ce luminau tabloul şi deschideau porţile sufletului. Cel puţin aşa susţineau textele promoţionale din cataloagele expoziţiilor lui.

— Pictura e o scriere cu lumină, afirma Salvat. Întâi, trebuie să-i înveţi alfabetul; apoi, gramatica. Doar atunci vei avea stil şi magie.

Quim Salvat i-a lărgit lui Germán viziunea asupra lumii, luându-l cu el în călătorii. Au fost la Paris, Viena, Berlin, Roma… Germán a înţeles imediat că Salvat era la fel de bun vânzător al propriei arte ca şi pictor, poate mai bun. Aceea era cheia succesului său.

La fiecare o mie de oameni care cumpără un tablou sau o operă de artă, unul singur are o vagă idee despre ceea ce cumpără, îi explica Salvat, zâmbitor. Ceilalţi nu cumpără

opera, ci artistul, ceea ce au auzit şi, aproape mereu, ceea ce-şi închipuie despre el. Afacerea asta nu diferă de vânzarea leacurilor băbeşti ori a filtrelor de iubirii, Germán. Diferenţa stă în preţ.

Inima largă a lui Quim Salvat s-a oprit pe 17 iulie 1938.

Unii au zis că din pricina exceselor. Germán a crezut mereu că pofta de viaţă şi credinţa mentorului fuseseră ucise de ororile războiului.

— Aş putea picta o mie de ani, a murmurat Salvat pe patul de moarte, şi n-aş schimba absolut nimic din barbaria, neştiinţa şi bestialitatea oamenilor. Frumuseţea e ca zefirul ce luptă cu vântul realităţii, Germán. Arta mea n-are niciun sens. Nu-i bună de nimic.

O nesfârşită listă de amante, creditori, prieteni, colegi şi oameni pe care îi ajutase fără a le cere nimic în schimb l-au plâns la înmormântare. Ştiau că în acea zi se stingea o lumină a lumii şi că, de atunci înainte, cu toţii aveau să fie mai singuri şi mai pustii.

Salvat i-a lăsat o foarte modestă sumă de bani şi studioul.

I-a cerut să împartă restul (nu prea mult, fiindcă Salvat cheltuia anticipat mai mult decât câştiga) între iubite şi prieteni. Notarul care se ocupa de testament i-a dat lui 44

- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

Germán o scrisoare pe care Salvat i-o încredinţase, presimţind că i se apropia sfârşitul. Trebuia s-o deschidă la moartea lui.

Cu lacrimi în ochi şi sufletul zdrobit, tânărul a hoinărit întreaga noapte la voia întâmplării prin oraş. Zorii l-au prins pe digul din port, unde, când se crăpa de ziuă, a citit ultimele cuvinte pe care i le rezervase Quim Salvat.

Dragă Germán,

Nu ţi-am spus-o pe când eram în viaţă, căci am crezut că

trebuia să aştept momentul potrivit. Mă tem că n-am să potfi acolo la sosirea lui.

Asta trebuie să-ţi spun, Germán. N-am cunoscut nicicând unpictor mai talentat decât tine. Tu n-o ştii încă şi n-o poţipricepe, dar e în tine, iar singurul meu merit a fost acela dea o recunoaşte. Fără ştirea ta, eu am învăţat de la tine maimult decât tu de la mine. Mi-ar plăcea să fi avut maestrul pecare îl meriţi, cineva care să-ţi fi orientat talentul mai binedecât mine, biet ucenic. Lumina vorbeşte în tine, Germán.

Noi, ceilalţi, doar o ascultăm. Să nu uiţi nicicând acest lucru.

De acum înainte, maestrul îţi va fi ucenic şi cel mai bunprieten, pe veci.

SALVAT

O săptămână mai târziu, fugind de amintiri insuportabile, Germán a plecat la Paris. I se oferise un post de profesor într-o şcoală de pictură. Nu avea să mai pună piciorul în Barcelona în următorii zece ani.

La Paris, Germán şi-a făurit reputaţia de portretist de oarecare prestigiu şi şi-a descoperit pasiunea care nu avea să-l mai părăsească nicicând: opera. Tablourile începeau să i se vândă bine, şi un agent care îl cunoştea de când era ucenicul lui Salvat a hotărât să-l reprezinte. Pe lângă salariul de profesor, vindea suficiente tablouri pentru a-şi permite o 45

- MARINA -

viaţă simplă, dar demnă. Făcând unele aranjamente şi ajutat de directorul şcolii unde lucra, rudă cu jumătate din Paris, şi-a rezervat un fotoliu la Operă pentru întregul sezon. Nimic ostentativ: al şaselea rând din amfiteatru, uşor la stânga. Nu putea vedea a cincea parte din scenă, dar muzica ajungea la el cu brio, ignorând preţul fotoliilor şi lojelor.

Acolo a văzut-o întâia oară. Părea desprinsă dintr-un tablou de Salvat, dar frumuseţea ei nu putea face concurenţă

vocii. Kirsten Auermann avea nouăsprezece ani şi, conform programului, era o tânără promisiune a liricii mondiale.

Chiar în noaptea aceea i-a fost prezentat la recepţia pe care compania o organiza după spectacole. Germán se strecurase, susţinând că era critic muzical la Le Monde. Strângându-i mâna, a amuţit.

— Pentru un critic, vorbiţi foarte puţin şi cu un accent destul de puternic, a glumit Kirsten.

În clipa aceea, Germán a hotărât că o va lua de soţie, chiar de-ar fi fost ultimul lucru pe care avea să-l facă în viaţa lui. A vrut să desfăşoare întreaga artă a seducţiei observată la Salvat de-a lungul multor ani. Dar existase un singur Salvat, iar tiparul lui fusese spart. Aşa a început un lung joc de-a şoarecele şi pisica, pe durata a şase ani încheiaţi într-o capelă mică din Normandia, într-o seară din vara anului 1946. În ziua nunţii lor, spectrul războiului se mai putea încă adulmeca în aer ca o duhoare de hoituri ascunse.

Puţin după aceea, Kirsten şi Germán s-au întors la Barcelona şi s-au instalat în Sarriá. În lipsa lui Germán, vila devenise un muzeu fantomatic. Lumina lui Kirsten şi o curăţenie de trei săptămâni au schimbat totul.

Vila a trăit o splendoare cum nu mai cunoscuse. Germán picta fără răgaz, posedat de o energie pe care nici el nu şi-o explica. Operele lui au început să fie cotate în sferele înalte, şi curând a avea „un Blau” a devenit obligaţia sine-qua-non a protipendadei. Brusc, tatăl a început să se mândrească

public cu succesul lui Germán. „Am crezut mereu că avea talent şi va triumfa”, „îl are în sânge, ca orice Blau” şi „nu 46

- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

există tată mai mândru ca mine” au devenit frazele lui favorite şi, de atâta repetat, tatăl a ajuns să le creadă şi el.

Agenţi şi galerii care, în urmă cu câţiva ani, nu se deranjau să-i răspundă la bună ziua se dădeau acum peste cap pentru a-i intra în graţii. În toiul acestui vârtej de vanităţi şi ipocrizii, Germán n-a uitat nicicând că maestrul lui fusese Salvat.

Şi cariera lirică a lui Kirsten înainta cu vântul în pupa. În perioada când a început comercializarea discurilor cu şaptezeci şi opt de turaţii, ea a fost una dintre primele voci care au imortalizat repertoriul. În vila din Sarriá au fost ani de fericire şi lumină, când totul părea posibil şi nu se putea ghici vreo umbră în zare.

Nimeni n-a dat atenţie ameţelilor şi leşinurilor lui Kirsten, până când a fost prea târziu. Succesul, voiajurile, tensiunea premierelor explicau totul. Când doctorul Cabrils a consultat-o pe Kirsten, două veşti i-au schimbat lumea pe vecie. Prima: era însărcinată. A doua: o boală a sângelui fără

leac îi rodea treptat viaţa. Mai avea un an. Doi, cel mult.

În aceeaşi zi, plecând de la cabinetul medicului, Kirsten a comandat la Ceasornicăria Generală Elveţiană de pe Via Augusta un ceas de aur cu o dedicaţie gravată pentru Germán.

Pentru Germán, în care glăsuieşte lumina.

K.A.

19.01.1964

Ceasul avea să numere orele care le mai rămâneau de trăit împreună.

Kirsten a abandonat scenele şi cariera. Gala de despărţire s-a dat la teatrul Liceo din Barcelona, cu Lakmé de Délibes, compozitorul ei preferat. Nimeni nu avea să mai audă o voce ca a ei. În timpul sarcinii, Germán i-a făcut o serie de 47

- MARINA -