— Adevărul e că habar n-am, am zis. Presupun că… dar ce ştiu eu?

Fără îndoială că aerul meu lamentabil a fost de ajutor, căci Marina s-a apropiat şi m-a bătut cu palma pe mână.

— Uită-te la mine, a poruncit.

M-am supus. Mă privea cu un amestec de compasiune şi simpatie.

— Nu-s supărată pe tine, mă auzi? a spus. Dar m-a mirat să dau de tine aici, aşa, pe neanunţate. În fiecare luni, merg cu Germán la medic, la spitalul San Pablo, de aceea nu eram acasă. Nu-i o zi bună pentru vizite.

Mi-era ruşine.

— N-are să se mai întâmple, am promis.

Tocmai mă pregăteam să-i povestesc Marinei despre fiinţa ciudată pe care mi se păruse că o văd, când a râs subtil şi s-a aplecat să mă sărute pe obraz. Atingerea buzelor ei mi-a uscat hainele pe loc. Vorbele mi s-au pierdut în drum spre buze. Marina mi-a observat bâiguiala mută.

— Ce-i? a întrebat.

Am privit-o în tăcere şi am făcut semn cu capul că nu.

— Nimic.

40

- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

A ridicat dintr-o sprânceană, ca şi cum nu credea, dar n-a stăruit.

— Mai vrei puţină supă? a întrebat, ridicându-se.

— Mulţumesc.

Mi-a luat ceaşca şi s-a dus la bucătărie s-o umple. Am rămas lângă foc, fascinat de portretele doamnei de pe pereţi.

Când s-a întors, mi-a urmărit privirea.

— Femeia din toate aceste tablouri… am început.

— …e mama mea, a spus Marina.

Am simţit că păşeam pe un teren alunecos.

— N-am mai văzut aşa tablouri. Sunt ca nişte… fotografii ale sufletului.

Marina a încuviinţat în tăcere.

— Aparţin cu siguranţă unui artist celebru, am insistat.

Niciodată n-am mai văzut ceva asemănător.

Marina a răspuns cu întârziere.

— Nici n-ai să mai vezi. Sunt şaisprezece ani de când autorul lor nu mai pictează nimic. Seria aceasta de portrete a fost ultima lui operă.

— Probabil că îţi cunoştea foarte bine mama, pentru a-i face asemenea portrete, am observat.

Marina m-a privit lung. Am simţit o privire aidoma celei din tablouri.

— Mai bine decât oricine, a răspuns. Se căsătorise cu ea.

41

- MARINA -

8

În noaptea aceea, lângă foc, Marina mi-a spus povestea lui Germán şi a vilei din Sarriá.

Germán Blau se născuse într-o familie cu dare de mână, din înfloritoarea burghezie catalană a epocii. Dinastiei Blau nu-i lipseau loja de la Teatrul Liceo, cartierul industrial de pe malul râului Segre şi, din când în când, un scandal în societate. Se zvonea că micul Germán nu era fiul marelui patriarh Blau, ci rodul iubirii ilicite dintre mama sa, Diana, şi un tip pitoresc, Quim Salvat. Acesta era, ca să zic aşa, libertin, portretist şi satir profesionist. Scandaliza lumea bună şi îi imortaliza chipurile frumoase în ulei, la preţuri astronomice. Oricare ar fi fost adevărul, e sigur că Germán nu semăna, nici fizic, nici la caracter, cu niciun membru al familiei. Nu-l interesau decât pictura şi desenul, ceea ce a dat tuturor de bănuit. Mai ales tatălui său legal.

La şaisprezece ani, tatăl l-a anunţat că în familie nu era loc pentru haimanale şi leneşi. Dacă stăruia în intenţia de „a fi artist”, avea să-l trimită ucenic în fabrică sau să spargă

piatră, în legiune sau în orice altă instituţie, pentru a-i întări caracterul, făcând din el un om de nădejde. Germán a ales să

fugă de acasă, unde poliţia l-a adus peste douăzeci şi patru de ore.

Disperat şi dezamăgit de primul său născut, tatăl şi-a legat speranţele de cel de-al doilea fiu, Gaspar, care se străduia să deprindă negoţul cu textile şi se arăta mai dispus să ducă mai departe tradiţia familiei. Temându-se pentru viitorul său economic, bătrânul Blau a pus pe numele lui Germán vila din Sarriá, aproape părăsită de ani de zile. „Deşi ne faci de ruşine pe toţi, eu n-am trudit ca un sclav pentru ca fiu-meu să ajungă pe drumuri”, i-a zis. Vila fusese la vremea ei una dintre cele mai apreciate de protipendadă, dar nimeni nu-şi mai amintea de ea. Era blestemată. De fapt, se spunea că fusese scena întâlnirilor de taină dintre Diana şi libertinul Salvat. Ca o ironie a sorţii, vila ajunsese în mâinile 42

- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

lui Germán. Nu mult după aceea, cu ajutorul secret al maică-sii, Germán a ajuns ucenicul lui Quim Salvat. În prima zi, acesta s-a uitat drept în ochii lui şi a spus:

— Unu, eu nu-s taică-tău şi nu-ţi ştiu mama decât din vedere. Doi, viaţa de artist comportă riscuri, incertitudini şi mai mereu sărăcie. Nu tu o alegi, ci ea pe tine. Dacă ai vreo îndoială cu privire la aceste două lucruri, e mai bine să ieşi pe uşă chiar acum.

Germán a rămas.

Anii de ucenicie la Quim Salvat l-au introdus pe Germán în altă lume. A aflat că exista cineva care credea în el, în talentul şi capacitatea lui de a fi ceva mai mult decât o palidă

copie a tatălui său. Se simţea altul. În şase luni a învăţat şi s-a perfecţionat mai mult decât în anii anteriori.

Salvat era extravagant şi generos, îi plăceau toate fineţurile de pe lume. Nu picta decât noaptea şi, cu toate că

nu arăta prea bine (semăna cu un urs), putea fi considerat un autentic cuceritor, dotat cu o stranie putere de seducţie, de care se folosea chiar mai bine decât de pensulă.

Modele ce-ţi tăiau răsuflarea şi doamne din înalta societate defilau prin studioul lui, pentru a-i poza şi, bănuia Germán, a obţine chiar mai mult. Salvat se pricepea la vinuri, poeţi, oraşe legendare şi tehnicile acrobaţiei amoroase importate de la Bombay. Îşi trăise intens cei patruzeci şi şapte de ani.

Spunea mereu că oamenii lăsau să le treacă viaţa de parcă

urmau să trăiască veşnic, ceea ce avea să-i piardă. Îşi râdea de viaţă şi moarte, de divinitate şi oameni. Gătea mai bine decât marii chefs din ghidul Michelin şi mânca pentru ei toţi.