Duminică, m-am postat în gara Franţa. Mai erau două

ceasuri până la sosirea expresului de Madrid. Le-am pierdut plimbându-mă prin gară. Sub bolta ei, trenuri şi străini se întâlneau ca pelerinii. Crezusem îndeobşte că vechile gări erau printre puţinele locuri magice ale lumii, în ele se amestecau fantasmele amintirilor cu începuturile a sute de călătorii cu destinaţii îndepărtate, fără întoarcere. „Dacă mă

pierd vreodată, va trebui să fiu căutat într-o gară”, mi-am spus.

Şuieratul expresului de Madrid m-a smuls din bucolicele mele meditaţii. Trenul a irupt în gară în plin galop. A intrat pe linie şi geamătul frânelor ne-a inundat spaţiul. Molcom şi cumpătat, conform propriului său tonaj, s-a oprit. Primii 64

- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

pasageri au început să coboare, siluete fără nume. Am străbătut peronul cu privirea, iar inima îmi bătea nebuneşte.

Duzini de chipuri necunoscute au defilat prin faţa mea.

Brusc, am şovăit: poate că greşisem ziua, trenul, gara, oraşul, planeta. Atunci am auzit în spatele meu vocea inconfundabilă.

— Dar ştiu că asta-i o surpriză, prietene Óscar. Ţi-am simţit lipsa.

— Şi eu v-am simţit lipsa, am răspuns, strângând mâna bătrânului pictor.

Marina cobora din vagon. Purta aceeaşi rochie albă din ziua plecării. Mi-a zâmbit în tăcere, cu ochi sclipitori.

— Şi cum a fost Madridul? am improvizat, luând valijoara lui Germán.

— Minunat. Şi de şapte ori mai mare decât la ultima mea vizită, a zis Germán. Dacă va continua să crească, într-o zi se va revărsa peste podiş.

Am simţit în tonul lui Germán o bună dispoziţie şi o energie speciale. Şi am fost sigur că acesta era semnul că

veştile doctorului de la spitalul La Paz erau dătătoare de speranţă. În drum spre ieşire, Germán flecărea cu un hamal tăcut despre progresele făcute de căile ferate, iar eu am rămas singur cu Marina. Ea mi-a strâns mâna din răsputeri.

— Cum a mers? am întrebat-o în şoaptă. Germán îmi pare vioi.

— Bine. Foarte bine. Îţi mulţumesc că ai venit să ne întâmpini.

— Eu îţi mulţumesc că te-ai întors, am răspuns. Barcelona a fost foarte pustie zilele astea… Am o grămadă de lucruri să-ţi povestesc.

Am oprit un taxi în faţa gării, un Dodge vechi, care făcea mai mult zgomot decât expresul de Madrid. Urcând pe Ramblas, Germán privea, surâzând încântat, lumea, pieţele alimentare, chioşcurile de flori.

— Orice-ai spune, o stradă ca asta nu există în niciun oraş

din lume, prietene Óscar. Poţi să râzi de New York.

65

- MARINA -

Marina aproba comentariile tatălui ei, care părea mai vioi şi mai tânăr după călătorie.

— Mâine nu-i zi de sărbătoare? a întrebat brusc Germán.

— Ba da, am spus.

— Deci mâine n-ai şcoală…

— Practic, nu.

Germán a început să râdă şi, o secundă, am crezut că

vedeam în el băiatul ce fusese cândva, cu decenii în urmă.

— Şi spune-mi, te rog, eşti ocupat mâine, prietene Óscar?

La opt dimineaţa eram deja la ei acasă, aşa cum mă

rugase Germán. Cu o seară înainte, îi promisesem tutorelui meu că în toate serile din săptămâna aceea aveam să dedic studiului un număr dublu de ore, dacă în acea zi de luni mă

lăsa liber, fiindcă era sărbătoare.

— Nu ştiu ce învârţi tu în ultima vreme. Ăsta nu-i hotel, dar nici închisoare. Eşti răspunzător de propria-ţi purtare, a subliniat, bănuitor, padre Seguí. Tu ştii ce faci, Óscar.

Ajungând la vila din Sarriá, am găsit-o pe Marina în bucătărie, unde pregătea un coş cu sendvişuri şi termosuri cu băuturi. În timp ce se spăla, Kafka îi urmărea cu atenţie mişcările.

— Unde mergem? am întrebat, intrigat.

— Surpriză, a replicat Marina.

Nu mult după aceea, a apărut Germán, euforic şi jovial.

Era îmbrăcat ca un pilot de raliu din anii 1920. Mi-a strâns mâna şi m-a întrebat dacă îi puteam da o mână de ajutor în garaj. Am acceptat. Descoperisem deci că aveau garaj. De fapt, aveau trei, aşa cum am aflat dând ocol proprietăţii împreună cu Germán.

— Mă bucur că ai putut să ni te alături, Óscar.

S-a oprit în faţa uşii celui de-al treilea garaj, un şopron cât o căsuţă, acoperit cu iederă. La deschidere, zăvorul uşii a scârţâit. Un nor de praf a inundat bezna din interior. Locul părea să fi fost închis vreo douăzeci de ani. Am întrezărit resturile unei motociclete vechi, unelte ruginite şi cutii puse 66

- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

claie peste grămadă sub un strat de praf gros cât un covor persan. Am văzut o prelată cenuşie, care acoperea ceva aidoma unui automobil. Germán a tras de un colţ al acesteia şi mi-a cerut să fac la fel.

— Număr până la trei? a întrebat.

La semnalul lui, am tras amândoi cu putere, iar prelata a lunecat ca voalul unei mirese. Când norul de praf s-a risipit în aer, lumina slabă ce se filtra printre copacii de pe alee a revelat o viziune. În peştera aceea dormea un Tucker uluitor din anii 1950, de culoarea vinului şi cu jenţi cromate. M-am uitat uluit la Germán. El a zâmbit, orgolios.

— Nu se mai fac asemenea maşini, prietene Óscar.

— Va porni? am întrebat, privind piesa aceea de muzeu, după cum mi se părea mie.

— Ceea ce vezi aici e un Tucker, Óscar. Nu demarează, galopează.

Peste un ceas, eram pe şoseaua de coastă. Germán era la volan, în straie de pionier al automobilismului şi cu un zâmbet de loterie. Marina şi cu mine eram alături de el, în faţă. Kafka avea la dispoziţie toată bancheta din spate, unde dormea placid. Toate automobilele ne-o luau înainte, dar ocupanţii lor se răsuceau să privească Tucker-ul, cu uimire şi admiraţie.