— Poate că n-o să-ţi placă.
— Poate că nu. Sau poate că da.
— Am să mă gândesc.
— Am să aştept.
Frigul a venit la Barcelona în stilul lui obişnuit, ca meteoriţii. În mai puţin de o zi, termometrele puteau să-şi vadă buricul. Armate de paltoane au părăsit debaralele, 50
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
înlocuind uşoarele pardesie de toamnă. Ceruri de oţel şi furtuni ce muşcau urechile au pus stăpânire pe străzi.
Germán şi Marina m-au uimit, dăruindu-mi o căciulă de lână
care costase, probabil, o avere.
— Ca să-ţi aperi ideile, amice Óscar, m-a lămurit Germán.
Să nu-ţi îngheţe creierul.
La jumătatea lui noiembrie, Marina m-a anunţat că
trebuia să plece pentru o săptămână cu Germán la Madrid.
Un medic de la spitalul La Paz, o adevărată eminenţă, acceptase să-i facă lui Germán un tratament încă în stadiu experimental, ce fusese folosit doar de două ori în întreaga Europă.
— Se spune că medicul acesta face minuni, nu ştiu, a spus Marina.
Gândul de a sta o săptămână fără ei mi-a căzut ca o cărămidă în cap. M-am străduit s-o ascund, dar în van.
Marina citea în mine ca într-o carte. M-a bătut cu palma peste mână.
— Ei, nu-i decât o săptămână, nu? Şi pe urmă ne revedem.
Am consimţit fără să găsesc vorbe de consolare.
— Vorbeam ieri cu Germán că poate accepţi să ai grijă de Kafka şi de casă în aceste zile, a propus Marina.
— Fireşte. Fac orice aveţi nevoie.
Faţa i s-a luminat.
— Deie Domnul ca doctorul să fie atât de bun pe cât se spune, am zis.
Marina m-a privit lung o clipă. În spatele surâsului ei, ochii cenuşii emanau o tristeţe luminoasă, care m-a dezarmat.
— Să te-audă Dumnezeu.
Trenul de Madrid pleca din gara Franţa la nouă dimineaţa.
Eu o ştersesem în zori. Cu economiile făcute, am luat un taxi, ca să-i iau pe Germán şi pe Marina şi să-i duc la gară.
Dimineaţa de duminică plutea în ceţuri albăstrii, ce se 51
- MARINA -
topeau sub ambra zorilor timizi. Am mers o parte din drum în tăcere. Aparatul de taxat al bătrânului SEAT 1500 ţăcănea ca metronomul.
— N-ar fi trebuit să te deranjezi, prietene Óscar, a spus Germán.
— Nu-i nici un deranj, am replicat. Chiar dacă frigul e mare, n-are să ne îngheţe sufletul, nu-i aşa?
Ajungând în gară, Germán s-a instalat într-o cafenea, iar Marina şi cu mine ne-am dus la ghişeu, să cumpărăm biletele pe care le rezervasem. La plecare, Germán m-a îmbrăţişat atât de strâns, că am fost gata să izbucnesc în plâns. Ajutat de un hamal, a urcat în vagon şi m-a lăsat singur, ca să-mi iau rămas-bun de la Marina. Ecoul a mii de voci şi fluierături se pierdea sub bolta enormă a gării. Ne-am privit în tăcere, aproape cu coada ochiului.
— Ei bine, am zis.
— Nu uita să încălzeşti laptele, deoarece…
— …Kafka urăşte laptele rece, mai ales după ce face o crimă, ştiu asta. Conaşul motan.
Şeful de gară se pregătea să dea plecarea cu steguleţul lui roşu. Marina a suspinat.
— Germán e mândru de tine, a spus.
— N-are de ce.
— O să ne fie dor de tine.
