— E pentru tine, Óscar, ca să nu mi-o uiţi pe Marina.
La întoarcere, amurgul transformase marea într-o plută de aramă topită. Germán conducea zâmbitor şi spunea fără
oprire anecdote din anii petrecuţi la volanul acelui Tucker.
Marina îl asculta, râzând de păţaniile lui şi susţinând conversaţia cu fire nevăzute de vrăjitoare. Eu tăceam, cu fruntea lipită de fereastră şi sufletul în fundul buzunarului.
La jumătatea drumului, Marina m-a luat de mână în tăcere şi mi-a păstrat-o între ale ei. Am sosit la Barcelona pe înserat. Germán s-a încăpăţânat să mă ducă până la poarta internatului. A parcat Tucker-ul în faţa gardului şi mi-a dat mâna. Marina a coborât şi a intrat cu mine. Prezenţa ei mă
ardea, nu ştiam cum să plec de lângă ea.
— Óscar, dacă e ceva care…
— Nu.
71
- MARINA -
— Uite ce-i, Óscar, sunt lucruri pe care tu nu le înţelegi, dar…
— Asta-i evident, am intervenit. Noapte bună.
M-am întors, gata s-o iau la goană prin grădină.
— Aşteaptă, a spus Marina de lângă gard.
M-am oprit lângă iaz.
— Vreau să ştii că azi am trăit una dintre cele mai frumoase zile din viaţa mea, a zis.
Când m-am întors să-i răspund, plecase deja.
Am urcat fiecare treaptă a scării de parcă purtam ghete de plumb. M-am întâlnit cu unii colegi. M-au privit cu coada ochiului, ca pe un necunoscut. Zvonuri despre absenţele mele misterioase umblau prin tot liceul. Nici nu-mi păsa. Am luat ziarul din acea zi de pe masa din coridor şi m-am retras în odaia mea. M-am întins pe pat cu ziarul pe piept. Am auzit glasuri pe culoar. Am aprins veioza de pe noptieră şi m-am cufundat în lumea pentru mine ireală a jurnalului. Numele Marinei părea scris pe fiecare rând. „O să treacă”, mi-am zis.
Curând, rutina ştirilor m-a liniştit. Ca să uiţi de propriile probleme, nu există nimic mai bun decât să citeşti despre ale celorlalţi. Războaie, escrocherii, asasinate, fraude, imnuri, defilări şi fotbal. Lumea rămânea neschimbată. Mai liniştit, am continuat să citesc. La început, n-am observat-o. Era o notă mică şi scurtă, ce umplea un spaţiu gol. Am împăturit jurnalul şi l-am pus sub lumină.
CADAVRU GĂSIT ÎNTR-UN TUNEL
AL REŢELEI DE ALIMENTARE CU APĂ DIN
CARTIERUL GOTIC
(Barcelona) Gustavo Berceo, redactor Trupul lui Benjamín Sentís, în vârstă de optzeci şi trei de ani, originar din Barcelona, a fost găsit în zorii zilei de vineri într-o gură a canalului colector numărul patru al reţelei de alimentare cu apă din Ciutat Vella. Nu se ştie cum a ajuns în acel loc, închis încă din 1941. Cauza morţii e atribuită unui 72
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
stop cardiac. Dar, conform surselor noastre, trupul decedatului avea ambele mâini amputate. Benjamín Sentís, pensionar, atinsese o oarecare notorietate în anii 1940 în timpul scandalului de la fabrica Velo-Granell, al cărei acţionar fusese. În ultimii ani, trăia retras într-un mic apartament din strada Princesa, fără rude cunoscute şi aproape ruinat.
73
- MARINA -
12
N-am dormit toată noaptea, întorcând pe toate feţele povestea lui Sentís. Am recitit de nenumărate ori ştirea morţii lui, sperând să dau acolo, printre puncte şi virgule, de vreo cheie secretă. Bătrânul îmi ascunsese că asociatul lui Kolvenik la Velo-Granell fusese chiar el. Dacă restul istoriei lui era adevărat, am presupus că Sentís fusese, probabil, fiul celui ce fondase fabrica şi moştenise jumătate din acţiunile companiei când Kolvenik fusese numit director general.
Descoperirea schimba toate piesele enigmei. Dacă Sentís mă
minţise în acea chestiune, m-ar fi putut minţi în toate celelalte. Lumina zilei m-a surprins încercând să descopăr semnificaţia istoriei şi a deznodământului ei.
Chiar în acea zi de marţi, în pauza de la amiază, am şters-o şi m-am dus s-o întâlnesc pe Marina.
Părând să-mi fi citit gândurile o dată în plus, aştepta în grădină cu un exemplar din jurnalul zilei anterioare în mână.
Mi-a fost de ajuns o simplă privire ca să pricep că citise deja ştirea morţii lui Sentís.
— Omul acela te-a minţit…
— …şi acum e mort.
Marina a aruncat o privire casei, parcă temându-se că
Germán ne putea auzi.
— Ar fi mai bine să facem o plimbare, a propus.
Am acceptat, deşi trebuia să ajung la şcoală în mai puţin de o jumătate de ceas. Paşii ne-au purtat spre parcul Santa Amelia, la periferia cartierului Pedralbes. În inima lui se înălţa o reşedinţă recent restaurată în vederea creării unui centru civic. Într-un vechi salon se instalase o braserie. Ne-am aşezat la o masă lângă o uşă-fereastră mare. Marina a citit cu voce tare ştirea pe care aproape că mă simţeam în stare s-o recit pe de rost.
— Nu zice nicăieri că a fost asasinat, a zis Marina, nu foarte convinsă.
74
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
— Nici nu-i nevoie. Un om care a trăit retras vreme de douăzeci de ani apare mort în reţeaua de canalizare, unde cineva s-a amuzat tăindu-i ambele mâini, aşa, ca un bacşiş, înainte de a abandona trupul…
— De acord. E un asasinat.
— E mai mult decât un asasinat, am spus, cu nervii încordaţi la maximum. Ce căuta Sentís într-un tunel părăsit din reţeaua de canalizare, în toiul nopţii?
Chelnerul care ştergea paharele aburite în spatele tejghelei ne asculta.
— Vorbeşte mai încet, a şoptit Marina.
Am încuviinţat şi am încercat să mă calmez.
— Poate ar trebui să mergem la poliţie să spunem ce ştim, a zis Marina.
