Marina a pus ultima fâşie de tifon şi m-a privit în tăcere.
Am crezut că avea să-mi spună ceva, dar pur şi simplu s-a ridicat şi a ieşit din baie.
Am rămas singur cu lumânările şi pantalonii distruşi definitiv.
82
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
13
Am ajuns la internat după miezul nopţii, când toţi colegii mei dormeau deja, deşi prin găurile cheilor de la uşile lor se filtrau pe coridor ace de lumină. Am lunecat în vârful picioarelor spre odaia mea. Am închis uşa cu cea mai mare grijă şi am privit deşteptătorul de pe noptieră. Era aproape unu noaptea. Am aprins veioza şi am scos din rucsac albumul cu fotografii pe care îl luasem din seră.
L-am deschis şi m-am cufundat iar în galeria personajelor ce-l populau. Într-o poză apărea mâna cu degete unite prin membrane, ca de amfibie. Lângă ea, o fetiţă cârlionţată, îmbrăcată în alb, surâdea aproape diavoleşte, cu caninii iţiţi printre buze. Pagină după pagină, capricii nemiloase ale naturii au defilat prin faţa ochilor mei. Doi fraţi albinoşi a căror piele părea să ia foc la simpla flacără a unei lumânări.
Siamezi uniţi la nivelul craniului, cu chipurile întoarse unul spre altul pe vecie. Trupul gol al unei femei a cărei coloană
vertebrală se răsucea ca o creangă uscată… Mulţi dintre ei erau copii sau tineri. Mulţi alţii păreau mai mici decât mine.
Abia dacă apăreau adulţi şi bătrâni. Am înţeles că speranţa de viaţă a acelor nefericiţi era minimă.
Mi-am adus aminte de vorbele Marinei, că albumul nu era al nostru şi că n-ar fi trebuit să ni-l însuşim vreodată.
Acum, când adrenalina mi se evaporase din sânge, această
idee a căpătat un nou înţeles. Privindu-l, profanam amintiri ce nu-mi aparţineau. Simţeam că acele imagini ale tristeţii şi nefericirii constituiau, în felul lor, un album de familie. Am dat mai multe pagini, convins că intuiam între ele o legătură
mai presus de spaţiu şi timp. În sfârşit, l-am închis şi l-am pus iar în rucsac. Am stins lumina, iar în minte mi-a apărut imaginea Marinei mergând pe plaja pustie. Am văzut-o cum se îndepărta pe ţărm până ce somnul a făcut să amuţească
vocea mareei.
83
- MARINA -
Pentru o zi, ploaia se sastisise de Barcelona şi o luase spre nord. Ca un hoţ, am chiulit de la ultima oră din acea după-amiază, ca să mă întâlnesc cu Marina. Norii se deschiseseră
peste o perdea albastră. O fâşie de soare străbătea străzile.
Ea mă aştepta în grădină, concentrată asupra caietului secret. De cum m-a văzut, s-a grăbit să-l închidă. M-am întrebat dacă nu cumva scria chiar despre mine, despre ceea ce păţiserăm noi în seră.
— Ce face piciorul tău, cum îi mai merge? a întrebat, strângând caietul cu ambele braţe.
— Am să supravieţuiesc. Vino să-ţi arăt ceva.
Am scos albumul şi m-am aşezat lângă ea pe ghizdul fântânii. L-am deschis şi am dat câteva pagini. Marina a suspinat în tăcere, tulburată de imagini.
— Uite aici, am spus, oprindu-mă la o fotografie, spre sfârşitul albumului. Mi-a venit în minte azi-dimineaţă, când m-am trezit. Până acum nu-mi picase fisa, dar azi…
Marina a cercetat poza pe care i-o arătam. Era în alb şi negru şi avea farmecul ciudatei precizii ce caracteriza doar vechile portrete de studio. Înfăţişa un bărbat al cărui craniu era brutal deformat şi a cărui coloană vertebrală abia stătea în picioare. Se sprijinea de un bărbat tânăr, în halat alb, cu ochelari rotunzi şi o cravată asortată cu o mustaţă frumos tăiată. Un medic. Doctorul privea spre cameră. Pacientul îşi acoperea ochii cu mâna, parcă ruşinat de condiţia lui. În spatele lor se distingea panoul unui vestiar şi ceea ce părea un cabinet de consultaţii. Într-un colţ, se observa o uşă
întredeschisă. Acolo, privind timid spre scenă, o fetiţă foarte mică ţinea în braţe o păpuşă. Poza părea mai curând un document medical de arhivă.
— Fii foarte atentă, am insistat.
— Nu văd decât un biet bărbat…
— Nu te uita la el, ci la ce-i în spatele lui.
— O fereastră…
— Ce vezi prin fereastră?
Marina s-a încruntat.
84
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
— Îl recunoşti? am întrebat, arătând dragonul ce împodobea faţada edificiului din faţa odăii unde fusese făcută fotografia.
— L-am văzut undeva…
— Asta mi-am zis şi eu, am consimţit. Aici, în Barcelona.
Pe Ramblas, în faţa teatrului Liceo. Am revăzut fiecare fotografie din album în parte, iar asta-i singura făcută în Barcelona.
Am desprins fotografia din album şi i-am întins-o Marinei.
Pe dos, cu litere aproape şterse, se putea citi: Studioul fotografic Martorell-Borrás – 1951
Copie – Doctorul Joan Shelley
Rambla de los Estudiantes, 46–48, et. 1, Barcelona Marina mi-a înapoiat fotografia, dând din umeri.
— Óscar, poza a fost făcută acum aproape treizeci de ani.
Nu înseamnă nimic.
— Azi-dimineaţă m-am uitat în cartea de telefon. Doctorul ăsta, Shelley, figurează încă la adresa Rambla de los Estudiantes, 46–48, etajul 1. Ştiam eu că-mi sună cunoscut numele lui. Apoi mi-am adus aminte că Sentís a spus că
doctorul Shelley fusese primul prieten al lui Mihail Kolvenik când acesta sosise la Barcelona.
Marina s-a uitat la mine.
— Şi ca să te bucuri, ai făcut ceva mai mult decât să te uiţi în cartea de telefon…
— Am sunat, am admis. Mi-a răspuns fiica doctorului Shelley, María. I-am zis că era extrem de important să stăm de vorbă cu tatăl ei.
