— Şi spune-mi, te rog, eşti ocupat mâine, prietene Óscar?
La opt dimineaţa eram deja la ei acasă, aşa cum mă
rugase Germán. Cu o seară înainte, îi promisesem tutorelui meu că în toate serile din săptămâna aceea aveam să dedic studiului un număr dublu de ore, dacă în acea zi de luni mă
lăsa liber, fiindcă era sărbătoare.
— Nu ştiu ce învârţi tu în ultima vreme. Ăsta nu-i hotel, dar nici închisoare. Eşti răspunzător de propria-ţi purtare, a subliniat, bănuitor, padre Seguí. Tu ştii ce faci, Óscar.
Ajungând la vila din Sarriá, am găsit-o pe Marina în bucătărie, unde pregătea un coş cu sendvişuri şi termosuri cu băuturi. În timp ce se spăla, Kafka îi urmărea cu atenţie mişcările.
— Unde mergem? am întrebat, intrigat.
— Surpriză, a replicat Marina.
Nu mult după aceea, a apărut Germán, euforic şi jovial.
Era îmbrăcat ca un pilot de raliu din anii 1920. Mi-a strâns mâna şi m-a întrebat dacă îi puteam da o mână de ajutor în garaj. Am acceptat. Descoperisem deci că aveau garaj. De fapt, aveau trei, aşa cum am aflat dând ocol proprietăţii împreună cu Germán.
— Mă bucur că ai putut să ni te alături, Óscar.
S-a oprit în faţa uşii celui de-al treilea garaj, un şopron cât o căsuţă, acoperit cu iederă. La deschidere, zăvorul uşii a scârţâit. Un nor de praf a inundat bezna din interior. Locul părea să fi fost închis vreo douăzeci de ani. Am întrezărit resturile unei motociclete vechi, unelte ruginite şi cutii puse 66
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
claie peste grămadă sub un strat de praf gros cât un covor persan. Am văzut o prelată cenuşie, care acoperea ceva aidoma unui automobil. Germán a tras de un colţ al acesteia şi mi-a cerut să fac la fel.
— Număr până la trei? a întrebat.
La semnalul lui, am tras amândoi cu putere, iar prelata a lunecat ca voalul unei mirese. Când norul de praf s-a risipit în aer, lumina slabă ce se filtra printre copacii de pe alee a revelat o viziune. În peştera aceea dormea un Tucker uluitor din anii 1950, de culoarea vinului şi cu jenţi cromate. M-am uitat uluit la Germán. El a zâmbit, orgolios.
— Nu se mai fac asemenea maşini, prietene Óscar.
— Va porni? am întrebat, privind piesa aceea de muzeu, după cum mi se părea mie.
— Ceea ce vezi aici e un Tucker, Óscar. Nu demarează, galopează.
Peste un ceas, eram pe şoseaua de coastă. Germán era la volan, în straie de pionier al automobilismului şi cu un zâmbet de loterie. Marina şi cu mine eram alături de el, în faţă. Kafka avea la dispoziţie toată bancheta din spate, unde dormea placid. Toate automobilele ne-o luau înainte, dar ocupanţii lor se răsuceau să privească Tucker-ul, cu uimire şi admiraţie.
— Când e vorba de clasă, viteza e doar un amănunt, explica Germán.
Eram deja aproape de oraşul Blanes, şi eu tot nu ştiam unde mergeam. Germán se concentrase la volan, nu voiam să-i distrag atenţia. Conducea cu obişnuita-i galanterie, cedând trecerea până şi furnicilor, salutându-i pe ciclişti, pe trecători şi pe jandarmii călare pe motociclete. După Blanes, o plăcuţă ne-a anunţat satul de coastă Tossa de Mar. M-am întors spre Marina, iar ea mi-a făcut cu ochiul. M-am gândit că poate mergeam la castelul din Tossa, dar Tucker-ul a trecut pe lângă sat şi a luat-o pe şoseaua îngustă care, urmând malul, se îndrepta spre nord. Era mai mult o 67
- MARINA -
panglică suspendată între cer şi faleze, şerpuind în sute de curbe strânse. Printre crengile pinilor cu rădăcinile înfipte în versanţii abrupţi se putea zări marea de un albastru electric.
O sută de metri mai jos, zeci de golfuri şi golfuleţe inaccesibile trasau ruta secretă dintre Tossa de Mar şi Punta Prima, lângă portul din Sant Feliu de Guixols, la vreo douăzeci de kilometri.
După vreo douăzeci de minute, Germán a oprit maşina pe marginea şoselei. Marina m-a privit, făcându-mi semn că
ajunseserăm. Ne-am dat jos din automobil, iar Kafka s-a dus spre pini, ca şi cum cunoştea drumul. În timp ce Germán verifica dacă trăsese bine frâna Tucker-ului, ca să n-o poată
lua la vale, Marina s-a apropiat de faleza ce dădea spre mare.
Am venit lângă ea şi am privit. La picioarele noastre, un golf în formă de semilună îmbrăţişa o limbă de mare de un verde transparent. Mai încolo, căldarea de apă, stânci şi plaje desena un arc până la Punta Prima, unde silueta schitului de la Sant Elm se înălţa ca o santinelă în vârful muntelui.
— Hai să mergem, m-a îndemnat Marina.
Am urmat-o printre pini. Poteca traversa proprietatea unei vechi case părăsite, pe care puseseră stăpânire arbuştii. De acolo, o scară săpată în stâncă luneca spre plaja cu pietre aurii. La vederea noastră, un stol de pescăruşi s-a înălţat în zbor şi s-a retras spre faleza ce încorona golful, schiţând un soi de bazilică de stânci, mare şi lumină. Apa era atât de limpede, încât se putea distinge pe ea fiece pliu de la suprafaţa nisipului. Un vârf de stâncă urca în centru ca prova unei nave eşuate. Marea mirosea intens, iar o briză cu gust sărat străbătea coasta. Privirea Marinei s-a pierdut în zarea de argint şi ceaţă.
— Acesta e locul meu favorit din întreaga lume.
Marina s-a străduit să-mi arate toate ascunzişurile falezei.
Şi am înţeles curând că aveam să-mi sparg capul ori să cad în apă.
68
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
— Doar nu-s capră, am subliniat, încercând să transmit ceva bun-simţ acelui soi de alpinism fără corzi.
Neluându-mi în seamă rugăminţile, Marina se căţăra pe pereţii şlefuiţi de mare şi se strecura în găurile prin care mareea respira ca o balenă împietrită. Gata să-mi uit orgoliul, continuam să aştept ca în orice clipă soarta să-mi aplice toate articolele din legea gravitaţiei. Pronosticul meu n-a întârziat să devină realitate. Marina sărise pe celălalt ţărm al unui ostrov minuscul, pentru a cerceta o grotă din stânci. Mi-am zis că, dacă ea putea s-o facă, puteam cu siguranţă să încerc şi eu. O clipă mai târziu, eram cu ambele picioare în apele Mediteranei. Dârdâiam de frig şi ruşine.
Alarmată, Marina mă privea de pe stânci.
— N-am nimic, am gemut. N-am păţit nimic.
