— E rece?
— Ce spui, am bâiguit. E ca supa.
Marina a surâs şi, sub ochii mei uluiţi, şi-a scos rochia albă şi s-a aruncat în lagună. A ajuns lângă mine, râzând.
Aşa ceva era o nebunie în acea perioadă a anului. Dar am imitat-o. Am înotat, dând energic din braţe, apoi ne-am întins la soare pe pietrele călduţe. Am simţit că sângele îmi pulsa tot mai iute în tâmple, n-aş şti să spun sigur dacă din cauza apei îngheţate ori a străvezimii lenjeriei ude a Marinei.
Ea mi-a prins privirea şi s-a ridicat să-şi ia rochia, rămasă pe stânci. Am privit-o mergând printre pietre: fiecare muşchi al trupului i se desena sub pielea umedă ori de câte ori ocolea un bolovan. Mi-am lins buzele sărate şi am simţit că mi-era o foame de lup.
Am petrecut restul după-amiezii în acel golf ascuns de lume, devorând sendvişurile din coş, în timp ce Marina îmi spunea povestea ciudată a celei ce fusese proprietara casei de ţară părăsite printre pini.
Aceasta aparţinuse unei scriitoare olandeze care, din cauza unei boli ciudate, orbea pe zi ce trecea. Cunoscându-şi destinul, hotărâse să-şi ridice pe faleză un refugiu unde să-şi 69
- MARINA -
trăiască ultimele zile în care se mai putea bucura de lumina ochilor, stând cu faţa spre plajă şi privind marea.
— Locuia aici doar cu Sacha, un păstor neamţ, şi cu cărţile ei favorite, mi-a explicat Marina. Când şi-a pierdut vederea de tot şi a ştiut că ochii ei nu aveau să mai poată
vedea nicicând apusul soarelui pe mare, le-a cerut unor pescari ce obişnuiau să ancoreze în golf să aibă grijă de Sacha. Peste câteva zile, în zori, a luat o barcă şi s-a dus vâslind în larg. De atunci, nimeni n-a mai văzut-o vreodată.
Nu ştiu de ce, dar am bănuit că istoria autoarei olandeze era o invenţie a Marinei, ceea ce i-am şi dat de înţeles.
— Uneori, lucrurile cele mai reale se petrec doar în închipuire, Óscar, mi-a răspuns ea. Nu ne amintim decât ceea ce nu s-a petrecut nicicând.
Germán adormise sub pălărie, cu Kafka la picioare.
Marina şi-a privit tatăl cu tristeţe. Profitând că el dormea, am luat-o de mână şi ne-am îndreptat spre celălalt capăt al plajei. Acolo ne-am aşezat pe pietrele tocite de valuri şi i-am istorisit tot ce se petrecuse în lipsa ei. N-am uitat nimic, de la strania apariţie din gară a doamnei în negru până la istoria lui Mihail Kolvenik şi a fabricii Velo-Granell, pe care mi-o spusese Benjamín Sentís, şi chiar sinistra prezenţă pe care o simţisem în casa din Sarriá în noaptea furtunii. M-a ascultat tăcută, absentă, cu privirea pierdută în apa ce făcea vârtejuri la picioarele ei. Am rămas acolo destul de mult timp, privind tăcuţi în depărtare silueta a schitului Sant Elm.
— Ce-a spus medicul de la spitalul La Paz? am întrebat în cele din urmă.
Marina a ridicat privirea. Soarele începea să apună, şi o strălucire chihlimbarie i-a trădat ochii plini de lacrimi.
— Că nu mai e mult timp…
M-am întors şi l-am văzut pe Germán făcându-ne semne cu mâna. Am simţit că inima mi se strângea şi un nod insuportabil mi se punea în gât.
— El nu crede, a spus Marina. E mai bine aşa.
70
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
Am privit-o iar şi am văzut că-şi ştersese lacrimile la iuţeală, cu un gest optimist. M-am surprins pironind-o cu privirea şi, fără să mă gândesc de unde-mi venea curajul, m-am aplecat deasupra ei, căutându-i buzele. Marina şi-a pus degetul pe ale mele şi mi-a mângâiat faţa, respingându-mă
delicat. O clipă mai târziu, s-a ridicat şi s-a îndepărtat. Am oftat.
M-am ridicat şi m-am întors la Germán. Apropiindu-mă, am observat că făcea schiţe într-un mic bloc-notes. Mi-am adus aminte că trecuseră mulţi ani de când nu mai luase un creion sau o pensulă în mână. Germán a ridicat ochii şi mi-a zâmbit.
— Ia să vedem cum apreciezi dumneata asemănarea, Óscar, a spus indiferent şi mi-a arătat caietul.
Creionul trasase din câteva linii, dar cu o precizie uimitoare, chipul Marinei.
— E minunat, am şoptit.
— Îţi place? Mă bucur.
Marina se profila în celălalt capăt al plajei, neclintită în faţa mării. Germán s-a uitat întâi la ea, apoi la mine. Rupând foaia, mi-a întins-o.
— E pentru tine, Óscar, ca să nu mi-o uiţi pe Marina.
La întoarcere, amurgul transformase marea într-o plută de aramă topită. Germán conducea zâmbitor şi spunea fără
oprire anecdote din anii petrecuţi la volanul acelui Tucker.
Marina îl asculta, râzând de păţaniile lui şi susţinând conversaţia cu fire nevăzute de vrăjitoare. Eu tăceam, cu fruntea lipită de fereastră şi sufletul în fundul buzunarului.
La jumătatea drumului, Marina m-a luat de mână în tăcere şi mi-a păstrat-o între ale ei. Am sosit la Barcelona pe înserat. Germán s-a încăpăţânat să mă ducă până la poarta internatului. A parcat Tucker-ul în faţa gardului şi mi-a dat mâna. Marina a coborât şi a intrat cu mine. Prezenţa ei mă
ardea, nu ştiam cum să plec de lângă ea.
— Óscar, dacă e ceva care…
— Nu.
71
- MARINA -
