privire, cu găvane goale şi negre, al balerinei de lemn, care o gâtuia cu degete ascuţite ca nişte pumnale. Avea pe chip o mască de piele moartă. M-am năpustit asupra ei şi am dat-o jos. Lipit de Marina, am alergat împreună cu ea spre uşă, în timp ce figura decapitată a balerinei se ridica iar, o marionetă cu fire nevăzute ce lupta cu ghearele care îi scârţâiau ca o foarfecă.

Când am ieşit la aer, numeroase siluete negre ne-au blocat drumul. Am alergat în direcţia contrară, spre garajul de lângă zidul ce despărţea terenul de calea ferată. Pe uşile lui 78

- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

de sticlă zăceau decenii de slin. Erau închise. Am spart sticla cu cotul şi am pipăit încuietoarea dinăuntru. O manetă a cedat, iar uşa s-a deschis spre interior. Am intrat la iuţeală.

Ferestrele din spate desenau două pete de lumină lăptoasă.

Pe partea cealaltă, se ghicea pânza de păianjen a firelor electrice ale trenului. Marina s-a întors o clipă, ca să

privească în urmă. Forme ascuţite se profilau pe uşa garajului.

— Repede! a strigat.

Am privit disperat în jur, căutând ceva cu care să sparg fereastra. Stârvul ruginiu al unui vechi automobil putrezea în beznă. Manivela motorului zăcea înfiptă în fruntea lui. Am apucat-o şi am lovit repetat fereastra cu ea, apărându-mă de ploaia ce bătea în geamuri. Briza nopţii mi-a suflat în faţă şi am simţit aerul puturos care ieşea pe gura tunelului.

— Pe aici!

Marina s-a săltat în golul ferestrei, iar eu m-am uitat la siluetele care urcau lent în garaj. Am manevrat cu ambele mâini manivela. Brusc, figurile s-au oprit şi au dat un pas înapoi. Privindu-le fără să pricep, am auzit o răsuflare deasupra mea. M-am repezit instinctiv spre fereastră, în timp ce un trup cădea din tavan. L-am recunoscut pe poliţistul fără braţe. Chipul lui mi s-a părut acoperit de o mască din piele moartă, cusută grosolan. Cusăturile sângerau.

— Óscar! a strigat Marina din celălalt capăt al ferestrei.

M-am aruncat între fălcile de sticlă ciobită. Am simţit o limbă de sticlă prin stofa pantalonilor. Îmi tăia pielea. Am aterizat de cealaltă parte, iar durerea m-a săgetat subit. Am zărit sângele cald ce-mi curgea de sub haine. Marina m-a ajutat să mă ridic, şi am încercat să trecem de cealaltă parte a căii ferate. Atunci am simţit o apăsare puternică pe gleznă

şi am căzut în nas pe linii. M-am întors, năucit. Mâna unei marionete monstruoase îmi strângea piciorul. M-am sprijinit pe o linie şi am simţit vibraţia metalului. Lumina unui tren din depărtare se reflecta pe ziduri. Am auzit scrâşnetul roţilor şi am simţit cum îmi tremura ţărâna sub trup.

79

- MARINA -

Marina a gemut, auzind trenul ce se apropia în mare viteză. A îngenuncheat la picioarele mele şi s-a luptat cu degetele de lemn care mă strângeau. Luminile trenului au lovit-o. Am auzit fluieratul şi urletul. Păpuşa zăcea inertă; îi suportam apăsarea de neînvins. Marina lupta cu ambele mâini pentru a mă elibera. Un deget de lemn a cedat. Marina a oftat. Într-o fracţiune de secundă, trupul s-a ridicat şi a prins-o de braţ cu cealaltă mână. Cu manivela pe care încă o ţineam în mână, am lovit din răsputeri în chipul figurii inerte, până i-am crăpat oasele craniului. Am văzut, îngrozit, că ceea ce luasem drept lemn era os. Trupul avea viaţă.

Mugetul trenului a devenit asurzitor, acoperindu-ne strigătele. Pietrele dintre linii vibrau. Fasciculul de lumină al trenului ne-a învăluit. Am închis ochii şi am continuat să

lovesc din răsputeri în sinistra marionetă, până am simţit cum capul i se rupea de trup. Numai atunci ne-a dat drumul din gheare. Ne-am dus de-a rostogolul peste pietre, orbiţi de lumină. Tone de oţel au trecut la doar câţiva centimetri de trupurile noastre, stârnind o ploaie de scântei. Din creatură

au sărit ţăndări, fumegând ca tăciunii ce saltă în vatră.

După trecerea trenului, am deschis ochii. M-am întors spre Marina şi am dat din cap, ca să-i dau de înţeles că eram bine. Ne-am ridicat încet. Am simţit o durere ascuţită în picior. Marina mi-a pus braţul pe umerii ei, şi aşa am putut ajunge de cealaltă parte a liniei ferate. Acolo ne-am întors să

privim în urmă. Ceva mişca între şine, scânteind în lumina lunii. Era o mână de lemn, secerată de roţile trenului. Mâna se agita cu spasme tot mai rare, până s-a oprit complet. Fără

să scoatem o vorbă, am urcat printre arbuşti spre o ulicioară

care dădea în strada Anglí. Clopotele bisericii răsunau în depărtare.

Din fericire, la sosirea noastră, Germán dormita la el în atelier. Marina m-a condus tiptil la una dintre băi, ca să-mi spăl rana de la picior la lumina unor lumânări. Pe pereţi şi 80

- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

pe podea erau plăci smălţuite, ce reflectau flăcări, în mijloc se înălţa o cadă monumentală, pe patru picioare de fontă.

— Scoate-ţi pantalonii, a zis Marina, stând cu spatele la mine şi scotocind în trusa sanitară.

— Ce-ai spus?

— Ce-ai auzit.

Am făcut ce-mi poruncise, întinzând piciorul pe marginea căzii. Tăietura era mai adâncă decât crezusem, iar conturul i se înroşise. M-a luat cu ameţeli. Marina a îngenuncheat lângă mine şi a examinat-o cu grijă.

— Te doare?

— Numai cât mă uit la ea.

Infirmiera mea improvizată a luat nişte vată impregnată cu alcool şi a apropiat-o de tăietură.

— Are să te usture.

Când alcoolul a muşcat din rană, m-am prins atât de tare de marginea căzii, încât cred că mi-am lăsat amprentele pe ea.

— Îmi pare rău, a murmurat Marina, suflând deasupra tăieturii.

— Mie îmi pare şi mai rău.

Am răsuflat adânc, închizând ochii, iar ea a continuat să

cureţe meticulos rana. În sfârşit, a luat o fâşie de tifon din trusă şi a pus-o pe tăietură. A potrivit bandajul cu pricepere, neluându-şi ochii de la el.

— Nu ne-au urmărit, a spus Marina.

N-am ştiut prea bine la ce se referea.

— Figurile din seră, a adăugat, fără să se uite la mine.

Căutau albumul cu fotografii. Nu trebuia să le fi luat…

I-am simţit răsuflarea pe piele, în timp ce-mi aplica tifonul curat.

— Cât despre ce s-a petrecut ieri, pe plajă… am început.

Marina s-a oprit şi a ridicat privirea.

— Nimic.

81

- MARINA -