definitiv, iar misterul fabricii Velo-Granell rămânea în trecutul legendar, definitiv condamnat la dispariţie.
63
- MARINA -
11
Povestea lui Benjamín Sentís m-a urmărit toată
săptămâna ca o umbră fugară. Cu cât îi dădeam mai mult târcoale, cu atât aveam impresia că din istoria lui lipseau câteva piese. Care dintre ele, asta era altă chestiune.
Aşteptam întoarcerea lui Germán şi a Marinei, iar aceste gânduri mă rodeau de dimineaţă până seara şi de seara până
dimineaţa.
După-amiaza, când se sfârşeau cursurile, mă duceam la ei acasă, pentru a verifica dacă totul era în ordine. Kafka mă
aştepta îndeobşte la poarta principală, uneori cu o pradă în gheare. Îi turnam lapte în farfurioară şi stăteam de vorbă; adică el îşi bea laptele, iar eu monologam. Am vrut adeseori să profit de absenţa stăpânilor pentru a explora reşedinţa, dar am rezistat tentaţiei. Ecoul prezenţei lor se făcea simţit în fiece cotlon. M-am obişnuit să aştept noaptea în vila pustie, la căldura prezenţei lor nevăzute. Mă aşezam în salonul cu tablouri şi priveam ceasuri în şir portretele făcute de Germán Blau soţiei lui, cu cincisprezece ani în urmă. Vedeam în ele o Marină adultă, femeia în care ea se transforma. Mă întrebam dacă aveam să fiu vreodată în stare să creez ceva de aceeaşi valoare. De orice valoare.
Duminică, m-am postat în gara Franţa. Mai erau două
ceasuri până la sosirea expresului de Madrid. Le-am pierdut plimbându-mă prin gară. Sub bolta ei, trenuri şi străini se întâlneau ca pelerinii. Crezusem îndeobşte că vechile gări erau printre puţinele locuri magice ale lumii, în ele se amestecau fantasmele amintirilor cu începuturile a sute de călătorii cu destinaţii îndepărtate, fără întoarcere. „Dacă mă
pierd vreodată, va trebui să fiu căutat într-o gară”, mi-am spus.
Şuieratul expresului de Madrid m-a smuls din bucolicele mele meditaţii. Trenul a irupt în gară în plin galop. A intrat pe linie şi geamătul frânelor ne-a inundat spaţiul. Molcom şi cumpătat, conform propriului său tonaj, s-a oprit. Primii 64
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
pasageri au început să coboare, siluete fără nume. Am străbătut peronul cu privirea, iar inima îmi bătea nebuneşte.
Duzini de chipuri necunoscute au defilat prin faţa mea.
Brusc, am şovăit: poate că greşisem ziua, trenul, gara, oraşul, planeta. Atunci am auzit în spatele meu vocea inconfundabilă.
— Dar ştiu că asta-i o surpriză, prietene Óscar. Ţi-am simţit lipsa.
— Şi eu v-am simţit lipsa, am răspuns, strângând mâna bătrânului pictor.
Marina cobora din vagon. Purta aceeaşi rochie albă din ziua plecării. Mi-a zâmbit în tăcere, cu ochi sclipitori.
— Şi cum a fost Madridul? am improvizat, luând valijoara lui Germán.
— Minunat. Şi de şapte ori mai mare decât la ultima mea vizită, a zis Germán. Dacă va continua să crească, într-o zi se va revărsa peste podiş.
Am simţit în tonul lui Germán o bună dispoziţie şi o energie speciale. Şi am fost sigur că acesta era semnul că
veştile doctorului de la spitalul La Paz erau dătătoare de speranţă. În drum spre ieşire, Germán flecărea cu un hamal tăcut despre progresele făcute de căile ferate, iar eu am rămas singur cu Marina. Ea mi-a strâns mâna din răsputeri.
— Cum a mers? am întrebat-o în şoaptă. Germán îmi pare vioi.
— Bine. Foarte bine. Îţi mulţumesc că ai venit să ne întâmpini.
— Eu îţi mulţumesc că te-ai întors, am răspuns. Barcelona a fost foarte pustie zilele astea… Am o grămadă de lucruri să-ţi povestesc.
Am oprit un taxi în faţa gării, un Dodge vechi, care făcea mai mult zgomot decât expresul de Madrid. Urcând pe Ramblas, Germán privea, surâzând încântat, lumea, pieţele alimentare, chioşcurile de flori.
— Orice-ai spune, o stradă ca asta nu există în niciun oraş
din lume, prietene Óscar. Poţi să râzi de New York.
65
- MARINA -
Marina aproba comentariile tatălui ei, care părea mai vioi şi mai tânăr după călătorie.
— Mâine nu-i zi de sărbătoare? a întrebat brusc Germán.
— Ba da, am spus.
— Deci mâine n-ai şcoală…
— Practic, nu.
Germán a început să râdă şi, o secundă, am crezut că
vedeam în el băiatul ce fusese cândva, cu decenii în urmă.
