— Când e vorba de clasă, viteza e doar un amănunt, explica Germán.

Eram deja aproape de oraşul Blanes, şi eu tot nu ştiam unde mergeam. Germán se concentrase la volan, nu voiam să-i distrag atenţia. Conducea cu obişnuita-i galanterie, cedând trecerea până şi furnicilor, salutându-i pe ciclişti, pe trecători şi pe jandarmii călare pe motociclete. După Blanes, o plăcuţă ne-a anunţat satul de coastă Tossa de Mar. M-am întors spre Marina, iar ea mi-a făcut cu ochiul. M-am gândit că poate mergeam la castelul din Tossa, dar Tucker-ul a trecut pe lângă sat şi a luat-o pe şoseaua îngustă care, urmând malul, se îndrepta spre nord. Era mai mult o 67

- MARINA -

panglică suspendată între cer şi faleze, şerpuind în sute de curbe strânse. Printre crengile pinilor cu rădăcinile înfipte în versanţii abrupţi se putea zări marea de un albastru electric.

O sută de metri mai jos, zeci de golfuri şi golfuleţe inaccesibile trasau ruta secretă dintre Tossa de Mar şi Punta Prima, lângă portul din Sant Feliu de Guixols, la vreo douăzeci de kilometri.

După vreo douăzeci de minute, Germán a oprit maşina pe marginea şoselei. Marina m-a privit, făcându-mi semn că

ajunseserăm. Ne-am dat jos din automobil, iar Kafka s-a dus spre pini, ca şi cum cunoştea drumul. În timp ce Germán verifica dacă trăsese bine frâna Tucker-ului, ca să n-o poată

lua la vale, Marina s-a apropiat de faleza ce dădea spre mare.

Am venit lângă ea şi am privit. La picioarele noastre, un golf în formă de semilună îmbrăţişa o limbă de mare de un verde transparent. Mai încolo, căldarea de apă, stânci şi plaje desena un arc până la Punta Prima, unde silueta schitului de la Sant Elm se înălţa ca o santinelă în vârful muntelui.

— Hai să mergem, m-a îndemnat Marina.

Am urmat-o printre pini. Poteca traversa proprietatea unei vechi case părăsite, pe care puseseră stăpânire arbuştii. De acolo, o scară săpată în stâncă luneca spre plaja cu pietre aurii. La vederea noastră, un stol de pescăruşi s-a înălţat în zbor şi s-a retras spre faleza ce încorona golful, schiţând un soi de bazilică de stânci, mare şi lumină. Apa era atât de limpede, încât se putea distinge pe ea fiece pliu de la suprafaţa nisipului. Un vârf de stâncă urca în centru ca prova unei nave eşuate. Marea mirosea intens, iar o briză cu gust sărat străbătea coasta. Privirea Marinei s-a pierdut în zarea de argint şi ceaţă.

— Acesta e locul meu favorit din întreaga lume.

Marina s-a străduit să-mi arate toate ascunzişurile falezei.

Şi am înţeles curând că aveam să-mi sparg capul ori să cad în apă.

68

- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

— Doar nu-s capră, am subliniat, încercând să transmit ceva bun-simţ acelui soi de alpinism fără corzi.

Neluându-mi în seamă rugăminţile, Marina se căţăra pe pereţii şlefuiţi de mare şi se strecura în găurile prin care mareea respira ca o balenă împietrită. Gata să-mi uit orgoliul, continuam să aştept ca în orice clipă soarta să-mi aplice toate articolele din legea gravitaţiei. Pronosticul meu n-a întârziat să devină realitate. Marina sărise pe celălalt ţărm al unui ostrov minuscul, pentru a cerceta o grotă din stânci. Mi-am zis că, dacă ea putea s-o facă, puteam cu siguranţă să încerc şi eu. O clipă mai târziu, eram cu ambele picioare în apele Mediteranei. Dârdâiam de frig şi ruşine.

Alarmată, Marina mă privea de pe stânci.

— N-am nimic, am gemut. N-am păţit nimic.

— E rece?

— Ce spui, am bâiguit. E ca supa.

Marina a surâs şi, sub ochii mei uluiţi, şi-a scos rochia albă şi s-a aruncat în lagună. A ajuns lângă mine, râzând.

Aşa ceva era o nebunie în acea perioadă a anului. Dar am imitat-o. Am înotat, dând energic din braţe, apoi ne-am întins la soare pe pietrele călduţe. Am simţit că sângele îmi pulsa tot mai iute în tâmple, n-aş şti să spun sigur dacă din cauza apei îngheţate ori a străvezimii lenjeriei ude a Marinei.

Ea mi-a prins privirea şi s-a ridicat să-şi ia rochia, rămasă pe stânci. Am privit-o mergând printre pietre: fiecare muşchi al trupului i se desena sub pielea umedă ori de câte ori ocolea un bolovan. Mi-am lins buzele sărate şi am simţit că mi-era o foame de lup.

Am petrecut restul după-amiezii în acel golf ascuns de lume, devorând sendvişurile din coş, în timp ce Marina îmi spunea povestea ciudată a celei ce fusese proprietara casei de ţară părăsite printre pini.

Aceasta aparţinuse unei scriitoare olandeze care, din cauza unei boli ciudate, orbea pe zi ce trecea. Cunoscându-şi destinul, hotărâse să-şi ridice pe faleză un refugiu unde să-şi 69

- MARINA -

trăiască ultimele zile în care se mai putea bucura de lumina ochilor, stând cu faţa spre plajă şi privind marea.

— Locuia aici doar cu Sacha, un păstor neamţ, şi cu cărţile ei favorite, mi-a explicat Marina. Când şi-a pierdut vederea de tot şi a ştiut că ochii ei nu aveau să mai poată

vedea nicicând apusul soarelui pe mare, le-a cerut unor pescari ce obişnuiau să ancoreze în golf să aibă grijă de Sacha. Peste câteva zile, în zori, a luat o barcă şi s-a dus vâslind în larg. De atunci, nimeni n-a mai văzut-o vreodată.

Nu ştiu de ce, dar am bănuit că istoria autoarei olandeze era o invenţie a Marinei, ceea ce i-am şi dat de înţeles.

— Uneori, lucrurile cele mai reale se petrec doar în închipuire, Óscar, mi-a răspuns ea. Nu ne amintim decât ceea ce nu s-a petrecut nicicând.

Germán adormise sub pălărie, cu Kafka la picioare.

Marina şi-a privit tatăl cu tristeţe. Profitând că el dormea, am luat-o de mână şi ne-am îndreptat spre celălalt capăt al plajei. Acolo ne-am aşezat pe pietrele tocite de valuri şi i-am istorisit tot ce se petrecuse în lipsa ei. N-am uitat nimic, de la strania apariţie din gară a doamnei în negru până la istoria lui Mihail Kolvenik şi a fabricii Velo-Granell, pe care mi-o spusese Benjamín Sentís, şi chiar sinistra prezenţă pe care o simţisem în casa din Sarriá în noaptea furtunii. M-a ascultat tăcută, absentă, cu privirea pierdută în apa ce făcea vârtejuri la picioarele ei. Am rămas acolo destul de mult timp, privind tăcuţi în depărtare silueta a schitului Sant Elm.

— Ce-a spus medicul de la spitalul La Paz? am întrebat în cele din urmă.

Marina a ridicat privirea. Soarele începea să apună, şi o strălucire chihlimbarie i-a trădat ochii plini de lacrimi.

— Că nu mai e mult timp…

M-am întors şi l-am văzut pe Germán făcându-ne semne cu mâna. Am simţit că inima mi se strângea şi un nod insuportabil mi se punea în gât.

— El nu crede, a spus Marina. E mai bine aşa.

70

- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

Am privit-o iar şi am văzut că-şi ştersese lacrimile la iuţeală, cu un gest optimist. M-am surprins pironind-o cu privirea şi, fără să mă gândesc de unde-mi venea curajul, m-am aplecat deasupra ei, căutându-i buzele. Marina şi-a pus degetul pe ale mele şi mi-a mângâiat faţa, respingându-mă

delicat. O clipă mai târziu, s-a ridicat şi s-a îndepărtat. Am oftat.

M-am ridicat şi m-am întors la Germán. Apropiindu-mă, am observat că făcea schiţe într-un mic bloc-notes. Mi-am adus aminte că trecuseră mulţi ani de când nu mai luase un creion sau o pensulă în mână. Germán a ridicat ochii şi mi-a zâmbit.

— Ia să vedem cum apreciezi dumneata asemănarea, Óscar, a spus indiferent şi mi-a arătat caietul.

Creionul trasase din câteva linii, dar cu o precizie uimitoare, chipul Marinei.

— E minunat, am şoptit.

— Îţi place? Mă bucur.

Marina se profila în celălalt capăt al plajei, neclintită în faţa mării. Germán s-a uitat întâi la ea, apoi la mine. Rupând foaia, mi-a întins-o.