invenţia sa reprezenta doar zorii unei noi ştiinţe. Ca răsplată

pentru truda lui, fondatorul atelierelor Velo-Granell l-a numit director general al firmei şi i-a oferit un pachet de acţiuni ce-a făcut din el un proprietar virtual, alături de bărbatul căruia geniul său îi dăruise mâini noi.

Sub conducerea lui Kolvenik, Velo-Granell a pornit pe o nouă cale. Şi-a extins piaţa şi şi-a diversificat linia de produse. Fabrica a adoptat simbolul fluturelui negru cu aripile desfăcute, pe care Kolvenik nu l-a explicat niciodată.

Firma s-a extins în vederea lansării de noi mecanisme: membre articulate, valve de circulaţie, fibre osoase şi o listă

nesfârşită de maşinării. Parcul de atracţii din Tibidabo s-a umplut de automate concepute de Kolvenik pentru jocuri şi experimente. Velo-Granell exporta în toată Europa, America şi Asia. Valoarea acţiunilor şi averea personală a lui Kolvenik creşteau vertiginos, dar el refuza să-şi părăsească modestul apartament din strada Princesa. Nu avea niciun motiv să-l schimbe, spunea. Era singur, trăia simplu şi locuinţa îi ajungea pentru el şi cărţile lui.

Toate aveau să se schimbe odată cu apariţia unei noi piese pe tabla de şah. La Teatrul Regal apăruse Eva Irinova, steaua unui nou spectacol de succes. De origine rusă, tânăra abia împlinise nouăsprezece ani. Se spunea că pentru frumuseţea ei se sinuciseseră câţiva domni la Paris, Viena şi în alte 58

- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

câteva capitale. Călătorea însoţită de două persoane ciudate, Serghei şi Tatiana Glazunov, fraţi gemeni. Fraţii Glazunov erau agenţii şi tutorii Evei Irinova. Se spunea că Serghei şi tânăra divă erau amanţi, că sinistra Tatiana dormea într-un sicriu instalat în fosele de sub scena Teatrului Regal, că

Serghei fusese unul dintre asasinii familiei ţariste, că Eva putea vorbi cu spiritele morţilor… Tot soiul de bârfe rocamboleşti de teatru comic alimentau faima frumoasei Irinova, care avea Barcelona în puterea ei.

Legenda Irinovei a ajuns la urechile lui Kolvenik. Intrigat, s-a dus într-o seară la teatru, să vadă cu ochii lui pricina întregii agitaţii. Într-o singură noapte, tânăra cântăreaţă l-a fermecat. Din acea zi, cabina ei a devenit literalmente un pat de roze. La două luni după revelaţie, Kolvenik a hotărât să

închirieze o lojă la teatru. Venea seară de seară, pentru a-şi contempla vrăjit obiectul adoraţiei. Nici nu mai trebuie spus că istoria era pe buzele întregului oraş. Într-o bună zi, şi-a convocat avocaţii şi i-a instruit în vederea ofertei pe care urmau s-o facă impresarului Daniel Mestres. Voia să

cumpere acel teatru vechi şi să preia toate datoriile lui.

Intenţiona să-l refacă din temelii, construindu-i cea mai mare scenă din întreaga Europă. Un teatru uimitor, dotat cu toate progresele tehnice şi consacrat adoratei Eva Irinova. Noul proiect a primit numele de Marele Teatru Regal. A doua zi, Kolvenik a cerut-o de soţie pe Eva Irinova, într-o rusă

perfectă. Iar ea a acceptat.

După nuntă, perechea plănuia să se mute într-o reşedinţă

de vis, pe care Kolvenik şi-o construia în apropiere de parcul Güell6. El însuşi oferise biroului de arhitectură Sunyer, Balcells i Baro schiţa preliminară a fastuoasei locuinţe. Se spunea că nicicând în întreaga istorie a Barcelonei nu se mai cheltuise o asemenea sumă pentru o locuinţă privată, ceea ce nu era de ici, de colo. Dar nu toţi erau încântaţi de acel 6 Vestit parc din Barcelona, conceput şi construit de marele arhitect Antoni Gaudí pentru bogătaşul omonim.

59

- MARINA -

basm. Asociatul lui Kolvenik de la Velo-Granell nu îi vedea cu ochi buni obsesia. Se temea să nu folosească fonduri ale fabricii pentru finanţarea delirantului proiect de a face din Teatrul Regal a opta minune a lumii moderne. Şi nu greşea prea mult. Ca şi cum nu era destul, prin oraş începuseră să

circule zvonuri despre practicile nu prea ortodoxe ale lui Kolvenik. Apăruseră îndoieli cu privire la trecutul lui şi la faţada sa de bărbat ce făcuse avere prin propriile puteri, pe care îi plăcea s-o afişeze. Majoritatea zvonurilor mureau înainte de a ajunge în presă, graţie implacabilei maşinării pe care Velo-Granell o punea legal în mişcare. Cu bani nu poţi cumpăra fericirea, obişnuia să spună Kolvenik, dar poţi cumpăra orice altceva.

Cât despre Serghei şi Tatiana Glazunov, cei doi siniştri gardieni ai Evei Irinova, îşi simţeau primejduit viitorul. În reşedinţa ce se construia nu exista nici măcar o odaie pentru ei. Intuind că urma să aibă probleme cu gemenii, Kolvenik le-a oferit o sumă generoasă pentru a-şi anula presupusul contract cu Irinova. În schimb, trebuiau să părăsească ţara, angajându-se să nu mai revină nicicând şi să nu mai intre în contact cu Eva Irinova. Peste poate de furios, Serghei a refuzat categoric şi i-a jurat lui Kolvenik că nu avea să scape niciodată de ei.

Chiar în zorii acelei zile, în timp ce Serghei şi Tatiana ieşeau în strada Sant Pau, o rafală de gloanţe trase dintr-o trăsură a fost gata-gata să le vină de hac. Atacul a fost atribuit anarhiştilor. Peste o săptămână, gemenii au semnat actul prin care se angajau să-i acorde libertate Evei Irinova şi să dispară pentru totdeauna. Data nunţii lui Mihail Kolvenik cu Eva Irinova a fost fixată pentru 24 iunie 1935. Decorul: catedrala din Barcelona.

Ceremonia, pe care unii au comparat-o cu încoronarea regelui Alfonso al XIII-lea7, a avut loc într-o dimineaţă

7 Alfonso al XIII-lea (Madrid, 1886 – Roma, 1941), rege al Spaniei (1886–

1941), fiul postum al regelui Alfonso al XII-lea şi al Mariei Cristina de 60

- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

însorită. Mulţimea a ocupat fiece colţişor de pe bulevardul catedralei, dornică să se delecteze cu fastul şi măreţia spectacolului. Eva Irinova nu fusese nicicând mai strălucitoare. În sunetul marşului nupţial de Wagner, interpretat de orchestra teatrului Liceo pe scările catedralei, mirii au coborât spre careta care îi aştepta. Când au ajuns la aproape trei metri de careta cu cai albi, cineva a rupt cordonul de pază şi s-a aruncat asupra mirilor. S-au auzit strigăte speriate. Întorcându-se, Kolvenik a înfruntat ochii injectaţi ai lui Serghei Glazunov. Niciunul din cei prezenţi nu avea să uite vreodată cele ce-au urmat. Glazunov a scos o sticluţă şi i-a aruncat conţinutul în faţă Evei Irinova. Acidul i-a ars voalul ca pe o perdea de aburi. Un urlet a cutremurat cerul. Mulţimea a devenit o hoardă bezmetică şi, într-o clipă, atacatorul s-a pierdut în gloată.

Kolvenik a îngenuncheat lângă mireasă şi a luat-o în braţe. Faţa Evei Irinova se topea sub acţiunea acidului ca o acuarelă proaspătă în apă. Pielea fumegândă i se strângea ca un pergament în flăcări, iar duhoarea de carne arsă invada văzduhul. Acidul nu-i atinsese ochii. În ei se puteau citi groaza şi agonia. Încercând să salveze chipul soţiei, Kolvenik şi-a pus mâinile pe el. Dar n-a reuşit decât să îndepărteze fâşii de carne moartă, iar acidul i-a devorat mănuşile. Când Eva a leşinat, în cele din urmă, faţa ei nu mai era decât o mască grotescă de oase şi carne vie.

Renovat, Teatrul Regal n-a ajuns să-şi mai deschidă uşile.

După tragedie, Kolvenik şi-a dus soţia la reşedinţa neterminată din parcul Güell. Eva Irinova n-a mai ieşit Habsburg-Lorena. S-a căsătorit (1906) cu Victoria Eugenia de Battenberg, nepoata lui Eduard al VII-lea al Angliei şi sora reginei Maria a României. A supravieţuit mai multor atentate (unul chiar în ziua nunţii). După căderea dictaturii lui Primo de Rivera, victoria republicanilor în alegerile municipale din aprilie 1931 a dus la plecarea sa în exil. Cu puţin timp înainte de a muri, a abdicat în favoarea celui de-al treilea fiu, Juan de Borbon y Battenberg, tatăl actualului rege al Spaniei, don Juan Carlos I.

61

- MARINA -

vreodată din casă. Acidul îi distrusese complet chipul şi-i afectase coardele vocale. Se spunea că Eva comunica prin note scrise şi că treceau săptămâni în şir fără ca ea să iasă

din apartamentul său.

Pe atunci, problemele financiare ale firmei Velo-Granell au început să se agraveze mai mult decât se bănuise. Kolvenik se simţea prins într-o cursă şi curând n-a mai fost zărit prin fabrică. Se spunea că avea o boală ciudată, care îl ţinea tot mai mult acasă. Ieşeau la iveală numeroase nereguli în gestiunea fabricii Velo-Granell şi în ciudatele tranzacţii făcute chiar de el în trecut. Şoapte şi acuzaţii ascunse ieşeau la iveală cu teribilă virulenţă. Refugiat în casă, alături de iubita sa Eva, Kolvenik a devenit protagonistul unei legende negre. Un ciumat. Guvernul a expropriat consorţiul Velo-Granell. Autorităţile judiciare cercetau cazul, care, cu un dosar de peste o mie de pagini, începea să fie instrumentat.

În anii următori, Kolvenik şi-a pierdut averea. Reşedinţa i-a ajuns un castel în beznă şi ruină. Slujitorii, neplătiţi de luni de zile, i-au părăsit. Doar şoferul personal al lui Kolvenik le-a rămas credincios. Au început să circule tot soiul de zvonuri teribile. Se comenta că Eva şi Kolvenik vieţuiau printre şobolani şi hoinăreau pe coridoarele acelui mormânt în care se îngropaseră de vii.

În decembrie 1948, un incendiu îngrozitor a devorat locuinţa lui Kolvenik. Flăcările s-au văzut din oraşul Mataró, a afirmat jurnalul El Brusi. Cei ce şi-l aduc aminte dau asigurări că tot cerul Barcelonei devenise o pânză stacojie şi că nori de cenuşă au survolat oraşul în zori, pe când mulţimea privea în tăcere scheletul fumegând al ruinelor.

Trupurile lui Kolvenik şi Evei au fost găsite îmbrăţişate şi carbonizate la mansardă. Fotografia lor a apărut pe prima pagină a ziarului La Vanguardia, sub titlul „Sfârşitul unei ere”.

La începutul lui 1949, Barcelona începea să uite povestea lui Mihail Kolvenik şi a Evei Irinova. Marele oraş se schimba 62

- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

definitiv, iar misterul fabricii Velo-Granell rămânea în trecutul legendar, definitiv condamnat la dispariţie.

63

- MARINA -

11

Povestea lui Benjamín Sentís m-a urmărit toată

săptămâna ca o umbră fugară. Cu cât îi dădeam mai mult târcoale, cu atât aveam impresia că din istoria lui lipseau câteva piese. Care dintre ele, asta era altă chestiune.

Aşteptam întoarcerea lui Germán şi a Marinei, iar aceste gânduri mă rodeau de dimineaţă până seara şi de seara până

dimineaţa.

După-amiaza, când se sfârşeau cursurile, mă duceam la ei acasă, pentru a verifica dacă totul era în ordine. Kafka mă

aştepta îndeobşte la poarta principală, uneori cu o pradă în gheare. Îi turnam lapte în farfurioară şi stăteam de vorbă; adică el îşi bea laptele, iar eu monologam. Am vrut adeseori să profit de absenţa stăpânilor pentru a explora reşedinţa, dar am rezistat tentaţiei. Ecoul prezenţei lor se făcea simţit în fiece cotlon. M-am obişnuit să aştept noaptea în vila pustie, la căldura prezenţei lor nevăzute. Mă aşezam în salonul cu tablouri şi priveam ceasuri în şir portretele făcute de Germán Blau soţiei lui, cu cincisprezece ani în urmă. Vedeam în ele o Marină adultă, femeia în care ea se transforma. Mă întrebam dacă aveam să fiu vreodată în stare să creez ceva de aceeaşi valoare. De orice valoare.