Şi cariera lirică a lui Kirsten înainta cu vântul în pupa. În perioada când a început comercializarea discurilor cu şaptezeci şi opt de turaţii, ea a fost una dintre primele voci care au imortalizat repertoriul. În vila din Sarriá au fost ani de fericire şi lumină, când totul părea posibil şi nu se putea ghici vreo umbră în zare.
Nimeni n-a dat atenţie ameţelilor şi leşinurilor lui Kirsten, până când a fost prea târziu. Succesul, voiajurile, tensiunea premierelor explicau totul. Când doctorul Cabrils a consultat-o pe Kirsten, două veşti i-au schimbat lumea pe vecie. Prima: era însărcinată. A doua: o boală a sângelui fără
leac îi rodea treptat viaţa. Mai avea un an. Doi, cel mult.
În aceeaşi zi, plecând de la cabinetul medicului, Kirsten a comandat la Ceasornicăria Generală Elveţiană de pe Via Augusta un ceas de aur cu o dedicaţie gravată pentru Germán.
Pentru Germán, în care glăsuieşte lumina.
K.A.
19.01.1964
Ceasul avea să numere orele care le mai rămâneau de trăit împreună.
Kirsten a abandonat scenele şi cariera. Gala de despărţire s-a dat la teatrul Liceo din Barcelona, cu Lakmé de Délibes, compozitorul ei preferat. Nimeni nu avea să mai audă o voce ca a ei. În timpul sarcinii, Germán i-a făcut o serie de 47
- MARINA -
portrete, care depăşeau orice operă anterioară. N-a vrut niciodată să le vândă.
La 26 septembrie 1964, în casa din Sarriá s-a născut o fetiţă cu păr blond şi ochi de culoarea cenuşii, identici cu ai mamei. Marina avea să poarte neîncetat pe chip imaginea şi lumina mamei. Kirsten Auermann a murit după şase luni, în odaia în care născuse şi petrecuse cele mai fericite clipe alături de Germán. Soţul îi ţinea mâna, palidă şi tremurătoare, între ale lui. Era deja rece când s-a stins în zori, cu un suspin.
La o lună după moartea ei, Germán a reintrat în studioul din podul casei de familie. Micuţa Marina se juca la picioarele lui. Germán a luat pensula şi a încercat să tragă o tuşă pe pânză. Ochii i s-au umplut de lacrimi, iar pensula i-a căzut din mână. Germán Blau n-a mai pictat niciodată.
Lumina din el se stinsese pe vecie.
48
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
9
În perioada care mai rămăsese din toamnă, vizitele mele la casa lui Germán şi a Marinei au devenit un ritual zilnic. Îmi petreceam zilele visând cu ochii deschişi, aşteptând clipa când urma să fug spre străduţa lor tainică. Acolo mă
aşteptau noii mei prieteni, cu excepţia zilelor de luni, când Marina îl însoţea pe Germán la spital, pentru tratament.
Beam cafea şi sporovăiam în penumbra saloanelor. Germán s-a învoit să-mi predea primele lecţii de şah. În ciuda acestor lecţii, Marina izbutea să mă facă şah mat în cinci sau şase minute, dar eu nu-mi pierdeam speranţele.
Treptat, aproape pe nesimţite, lumea lui Germán şi a Marinei a ajuns şi a mea. Casa lor, amintirile ce păreau să
plutească în aer au devenit ale mele. Am aflat că Marina nu mergea la şcoală pentru a-şi însoţi şi îngriji tatăl. Mi-a spus că Germán o învăţase să citească, să scrie şi să judece.
— Toată geografia, trigonometria şi aritmetica lumii nu te-ajută cu nimic dacă nu înveţi să gândeşti singur, se justifica Marina. Şi în nicio şcoală nu te învaţă aşa ceva. Nu figurează
în programă.
Germán îi deschisese mintea spre lumea artei, istoriei, ştiinţei. Biblioteca alexandrină din casa lor devenise universul ei. Fiecare carte era o poartă spre lumi şi idei noi.
Într-o seară de la sfârşitul lui octombrie, ne-am aşezat pe pervazul unei ferestre de la etajul doi, pentru a privi luminile ce se întrezăreau în depărtare pe dealul Tibidabo. Marina mi-a mărturisit că visa să ajungă scriitoare. Avea un cufăr doldora de istorii şi povestiri pe care le scrisese începând de la nouă ani. Când i-am cerut să-mi arate una dintre ele, m-a privit de parcă eram băut şi m-a refuzat categoric. „Asta-i ca şi cu şahul”, mi-am spus. Trebuie să am răbdare.
Adesea, mă opream şi-i priveam pe Germán şi Marina când nu mă vedeau. Se distrau, citeau ori se înfruntau în tăcere pe tabla de şah. Legătura lor nevăzută, lumea aparte pe care şi-o construiseră departe de toţi şi de toate erau ceva 49
- MARINA -
minunat. Un miraj pe care uneori mă temeam să nu-l distrug cu prezenţa mea. În acele zile, întorcându-mă la internat, mă
simţeam omul cel mai fericit din lume numai pentru că o împărtăşeam cu ei.
Fără să mă întreb de ce, am făcut din prietenia lor un secret. Niciodată nu vorbisem despre ei cu nimeni, nici măcar cu colegul meu JF. În doar câteva săptămâni, Germán şi Marina deveniseră viaţa mea secretă şi, la drept vorbind, singura viaţă pe care voiam s-o trăiesc. Îmi amintesc că, odată, Germán s-a dus devreme să se odihnească, scuzându-se ca întotdeauna cu vorbele lui alese de domn din secolul al XIX-lea. Eu am rămas singur cu Marina în salonul cu portrete. Ea mi-a surâs enigmatic şi mi-a povestit că scria despre mine. Am rămas uluit.
— Despre mine? Ce înseamnă că scrii despre mine?
— Vreau să spun că scriu despre tine, cu privire la tine.
— Asta am priceput şi eu.
Marina se amuza de nervozitatea mea subită.
— Şi ce? a întrebat. Te consideri atât de urât, încât crezi că nu merită să scriu despre tine?
N-am avut răspuns la întrebare. Am preferat să-mi schimb strategia şi să atac. Aşa mă învăţase Germán la lecţiile de şah. Strategia de bază: când eşti prins cu pantalonii în vine, strigă şi atacă.
— Mă rog, dacă-i aşa, va trebui să mă laşi să citesc, am replicat.
Nehotărâtă, Marina a ridicat dintr-o sprânceană.
— Am dreptul să ştiu ce se scrie despre mine, am adăugat.
