— Ce zgomot e ăsta? a întrebat brusc.
77
- MARINA -
— Nu-i nimic. E lemnul sertarului, care cedează…
Ea şi-a pus mâna pe ale mele, nemailăsându-mă să le mişc. O clipă, ne-a învăluit tăcerea. Am simţit pulsul accelerat al Marinei pe mâna mea. Atunci, am auzit şi eu acel sunet. Scrâşnetul lemnelor de sus. Ceva se mişca printre figurile ancorate în beznă. Am mijit ochii şi am zărit imediat conturul a ceea ce mi s-a părut a fi un braţ care se mişca sinuos. Una dintre figuri se desprindea, lunecând ca o viperă
printre crengi. Alte siluete au început să se mişte în acelaşi timp. Am strâns cu putere cuţitul şi m-am ridicat, tremurând. În clipa aceea, cineva ori ceva ne-a luat lanterna de la picioare. S-a rostogolit într-un colt, şi am rămas cufundaţi într-o beznă absolută. Atunci am auzit şuieratul care se apropia.
Am apucat mâna tovarăşei mele şi am luat-o la goană spre ieşire. La trecerea noastră, maşinăria cobora pe îndelete, iar braţele şi picioarele figurilor ne atingeau capetele, dând să se agaţe de hainele noastre. Am simţit unghii de fier în ceafă.
Am auzit-o pe Marina strigând lângă mine şi am împins-o în faţa mea prin tunelul infernal dintre creaturile ce coborau din tenebre. Razele de lună care se filtrau printre frunzele de iederă revelau chipuri crăpate, ochi de sticlă şi danturi de smalţ.
Am împuns cu cuţitul în toate direcţiile. Şi am simţit că
zgâriam ceva tare. Mi-am tras mâna; ceva o trăgea pe Marina spre umbre. Când ea a urlat de groază, am zărit chipul fără
privire, cu găvane goale şi negre, al balerinei de lemn, care o gâtuia cu degete ascuţite ca nişte pumnale. Avea pe chip o mască de piele moartă. M-am năpustit asupra ei şi am dat-o jos. Lipit de Marina, am alergat împreună cu ea spre uşă, în timp ce figura decapitată a balerinei se ridica iar, o marionetă cu fire nevăzute ce lupta cu ghearele care îi scârţâiau ca o foarfecă.
Când am ieşit la aer, numeroase siluete negre ne-au blocat drumul. Am alergat în direcţia contrară, spre garajul de lângă zidul ce despărţea terenul de calea ferată. Pe uşile lui 78
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
de sticlă zăceau decenii de slin. Erau închise. Am spart sticla cu cotul şi am pipăit încuietoarea dinăuntru. O manetă a cedat, iar uşa s-a deschis spre interior. Am intrat la iuţeală.
Ferestrele din spate desenau două pete de lumină lăptoasă.
Pe partea cealaltă, se ghicea pânza de păianjen a firelor electrice ale trenului. Marina s-a întors o clipă, ca să
privească în urmă. Forme ascuţite se profilau pe uşa garajului.
— Repede! a strigat.
Am privit disperat în jur, căutând ceva cu care să sparg fereastra. Stârvul ruginiu al unui vechi automobil putrezea în beznă. Manivela motorului zăcea înfiptă în fruntea lui. Am apucat-o şi am lovit repetat fereastra cu ea, apărându-mă de ploaia ce bătea în geamuri. Briza nopţii mi-a suflat în faţă şi am simţit aerul puturos care ieşea pe gura tunelului.
— Pe aici!
Marina s-a săltat în golul ferestrei, iar eu m-am uitat la siluetele care urcau lent în garaj. Am manevrat cu ambele mâini manivela. Brusc, figurile s-au oprit şi au dat un pas înapoi. Privindu-le fără să pricep, am auzit o răsuflare deasupra mea. M-am repezit instinctiv spre fereastră, în timp ce un trup cădea din tavan. L-am recunoscut pe poliţistul fără braţe. Chipul lui mi s-a părut acoperit de o mască din piele moartă, cusută grosolan. Cusăturile sângerau.
— Óscar! a strigat Marina din celălalt capăt al ferestrei.
M-am aruncat între fălcile de sticlă ciobită. Am simţit o limbă de sticlă prin stofa pantalonilor. Îmi tăia pielea. Am aterizat de cealaltă parte, iar durerea m-a săgetat subit. Am zărit sângele cald ce-mi curgea de sub haine. Marina m-a ajutat să mă ridic, şi am încercat să trecem de cealaltă parte a căii ferate. Atunci am simţit o apăsare puternică pe gleznă
şi am căzut în nas pe linii. M-am întors, năucit. Mâna unei marionete monstruoase îmi strângea piciorul. M-am sprijinit pe o linie şi am simţit vibraţia metalului. Lumina unui tren din depărtare se reflecta pe ziduri. Am auzit scrâşnetul roţilor şi am simţit cum îmi tremura ţărâna sub trup.
79
- MARINA -
Marina a gemut, auzind trenul ce se apropia în mare viteză. A îngenuncheat la picioarele mele şi s-a luptat cu degetele de lemn care mă strângeau. Luminile trenului au lovit-o. Am auzit fluieratul şi urletul. Păpuşa zăcea inertă; îi suportam apăsarea de neînvins. Marina lupta cu ambele mâini pentru a mă elibera. Un deget de lemn a cedat. Marina a oftat. Într-o fracţiune de secundă, trupul s-a ridicat şi a prins-o de braţ cu cealaltă mână. Cu manivela pe care încă o ţineam în mână, am lovit din răsputeri în chipul figurii inerte, până i-am crăpat oasele craniului. Am văzut, îngrozit, că ceea ce luasem drept lemn era os. Trupul avea viaţă.
Mugetul trenului a devenit asurzitor, acoperindu-ne strigătele. Pietrele dintre linii vibrau. Fasciculul de lumină al trenului ne-a învăluit. Am închis ochii şi am continuat să
lovesc din răsputeri în sinistra marionetă, până am simţit cum capul i se rupea de trup. Numai atunci ne-a dat drumul din gheare. Ne-am dus de-a rostogolul peste pietre, orbiţi de lumină. Tone de oţel au trecut la doar câţiva centimetri de trupurile noastre, stârnind o ploaie de scântei. Din creatură
au sărit ţăndări, fumegând ca tăciunii ce saltă în vatră.
După trecerea trenului, am deschis ochii. M-am întors spre Marina şi am dat din cap, ca să-i dau de înţeles că eram bine. Ne-am ridicat încet. Am simţit o durere ascuţită în picior. Marina mi-a pus braţul pe umerii ei, şi aşa am putut ajunge de cealaltă parte a liniei ferate. Acolo ne-am întors să
privim în urmă. Ceva mişca între şine, scânteind în lumina lunii. Era o mână de lemn, secerată de roţile trenului. Mâna se agita cu spasme tot mai rare, până s-a oprit complet. Fără
să scoatem o vorbă, am urcat printre arbuşti spre o ulicioară
care dădea în strada Anglí. Clopotele bisericii răsunau în depărtare.
Din fericire, la sosirea noastră, Germán dormita la el în atelier. Marina m-a condus tiptil la una dintre băi, ca să-mi spăl rana de la picior la lumina unor lumânări. Pe pereţi şi 80
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
pe podea erau plăci smălţuite, ce reflectau flăcări, în mijloc se înălţa o cadă monumentală, pe patru picioare de fontă.
— Scoate-ţi pantalonii, a zis Marina, stând cu spatele la mine şi scotocind în trusa sanitară.
— Ce-ai spus?
— Ce-ai auzit.
