Nu mai auzisem nicicând una la fel. Era spartă, crudă şi emana răutate. Mă simţeam blocat şi paralizat în acel coridor cu umbre. Deodată, uşa odăii s-a deschis brutal. Într-o secundă interminabilă, mi s-a părut că locul de trecere se scurta şi se îngusta sub picioarele mele, împingându-mă

spre uşa aceea.

95

- MARINA -

În mijlocul încăperii, am distins limpede obiectul ce strălucea pe pat. Era portretul Marinei, cu care adormisem.

În două mâini de lemn ca de marionetă. Cabluri însângerate curgeau pe lângă încheieturi. Am fost absolut sigur că erau mâinile pierdute de Benjamín Sentís în canal. Smulse din rădăcini. Şi am simţit că rămân fără aer în plămâni.

Duhoarea acidă era de nesuportat. Cu luciditatea groazei, am văzut pe perete, atârnând nemişcată, cu braţele încrucişate, o fiinţă îmbrăcată în negru. Faţa îi era acoperită

de păr încâlcit. De la baza uşii, am privit cum chipul i se ridica nespus de lent, arătând un zâmbet cu colţi ce sclipeau în penumbră. Pe sub mănuşi, au început să mişte gheare ca nişte snopi de şerpi. Am dat un pas înapoi şi am auzit iar glasul ce-mi murmura numele. Figura se târa spre mine ca un păianjen uriaş.

Am urlat şi am trântit uşa. Am încercat să blochez ieşirea din odaie, dar am simţit o lovitură puternică. Zece unghii ca nişte cuţite au răzbit prin lemn. Am luat-o la goană spre celălalt capăt al coridorului şi am auzit cum uşa rămasă în urmă se făcea fărâme. Coridorul devenise un tunel nesfârşit.

Am zărit scara la câţiva metri şi m-am întors să privesc în urmă. Fiinţa infernală luneca drept spre mine. Sclipirile ochilor ei străpungeau tenebrele. Eram prins.

M-am aruncat pe coridorul care ducea la bucătărie, profitând că ştiam pe de rost toate ascunzişurile liceului. Am închis uşa după mine. Degeaba. Creatura s-a năpustit asupra ei şi a dărâmat-o, aruncându-mă la pământ. M-am rostogolit pe lespezi şi m-am ascuns sub masă. Am zărit nişte picioare. În jurul meu, zeci de farfurii şi pahare au explodat în cioburi, formând un strat de sticlă spartă. Am zărit printre cioburi tăişul zimţat al unui cuţit şi l-am luat cu disperare. Figura s-a lăsat jos lângă mine, ca lupul la gura vizuinii. Am împuns cu cuţitul spre chipul acela şi tăişul a intrat în el ca în noroi. Figura s-a tras înapoi cu o jumătate de metru, şi eu am putut fugi în celălalt capăt al bucătăriei.

Am căutat ceva cu care să mă apăr, dând şi eu înapoi, pas 96

- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

după pas. Am dat de un sertar. L-am deschis. Tacâmuri, ustensile de bucătărie, lumânări, o brichetă cu benzină şi alte nimicuri ce nu erau bune de nimic. Instinctiv, am luat bricheta şi am dat s-o aprind. În faţa mea se ridica umbra creaturii. I-am simţit suflarea urât mirositoare. Una din gheare se apropia de gâtul meu. Am aprins bricheta şi flacăra ei a luminat creatura la doar douăzeci de centimetri.

Am închis ochii şi mi-am ţinut respiraţia, convins că

înfruntam moartea şi că nu trebuia decât să aştept. Iar aşteptarea devenise nesfârşită.

Când am redeschis ochii, creatura se retrăgea. I-am auzit paşii, pleca. Am urmat-o spre odaia mea şi mi s-a părut că

aud un geamăt. Am crezut că în sunetul lui percepeam durere sau furie. Ajuns în cameră, m-am oprit în uşă şi am privit. Intrusul îmi scotocea în rucsac. A pus mâna pe albumul cu fotografii luat din seră. S-a întors, ne-am uitat unul la altul. Pentru o zecime de secundă, i-am întrezărit profilul în lumina spectrală a nopţii. Am vrut să zic ceva, dar fiinţa se aruncase deja pe fereastră.

Am fugit spre pervaz şi am privit afară, sperând să-i văd trupul căzând în gol. Silueta luneca peste scurgeri cu o viteză

neverosimilă. Pelerina neagră îi unduia în vânt. De acolo a sărit pe acoperişurile aripii de răsărit. A ocolit o pădure de garguie şi turnuri. Paralizat, am privit cum apariţia infernală

se îndepărta prin furtună cu piruete imposibile, ca o panteră, de parcă acoperişurile Barcelonei erau o junglă. Am văzut că

uşorul ferestrei era plin de sânge. Am mers pe urma ei până

pe coridor, dar n-am priceput imediat că sângele nu era al meu. Cuţitul meu rănise un om. M-am rezemat de perete.

Genunchii îmi tremurau şi m-am lăsat pe vine, sfârşit.

Nu ştiu cât am stat aşa. Când m-am ridicat, am hotărât să

mă duc în singurul loc unde credeam că mă pot simţi în siguranţă.

97

- MARINA -

15

Am ajuns la casa Marinei şi am traversat grădina pe pipăite. Am dat ocol casei şi m-am îndreptat spre intrarea bucătăriei. O lumină caldă dansa în spatele obloanelor. M-am simţit uşurat. Am bătut cu degetele şi am intrat. Uşa era deschisă. Deşi orele erau înaintate, Marina scria în caietul ei pe masa din bucătărie, la flacăra lumânărilor, cu Kafka în poală. Văzându-mă, stiloul i-a căzut dintre degete.

— Pentru Dumnezeu, Óscar! Ce…? a exclamat, examinându-mi hainele rupte şi murdare, pipăindu-mi zgârieturile de pe faţă. Ce-ai păţit?

După vreo două ceşti cu ceai fierbinte, am izbutit să-i explic Marinei ce se întâmplase, ori ce-mi aminteam, căci începeam să mă îndoiesc de propriile-mi simţuri. M-a ascultat, ţinându-mi o mână în ale ei, ca să mă liniştească.

Am presupus că arătam, probabil, mai rău decât credeam.

— Nu te deranjează dacă rămân peste noapte aici? Nu ştiam unde să mă duc. Şi nu vreau să mă întorc la internat.

— Nici nu te las s-o faci. Poţi sta cu noi oricât timp ai nevoie.

— Mulţumesc.

Am citit în ochii ei neliniştea care mă rodea şi pe mine.

După cele întâmplate în noaptea aceea, casa lor era la fel de sigură ca şi internatul sau oricare alt loc. Fiinţa care ne urmărise ştia unde să dea de noi.

— Ce-o să facem acum, Óscar?

— Am putea să-l căutăm pe inspectorul de care a pomenit Shelley, Florián, şi să încercăm să aflăm ce se petrece cu adevărat…

Marina a oftat.

— Ascultă, poate că-i mai bine să plec, am îndrăznit.

— Nici vorbă. Ţi-am pregătit o cameră sus, alături de a mea. Vino.

— Ce… ce-o să spună Germán?

98

- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

— Germán o să fie încântat. O să-i spunem că petreci Crăciunul cu noi.

Am urmat-o pe scări. Nu mai fusesem la etajul de sus. Un coridor flancat de uşi din stejar cioplit se întindea în lumina candelabrului. Odaia mea era în capătul coridorului, alături de a Marinei. Mobila părea veche, dar totul era curat şi ordonat.

— Cearşafurile sunt curate, a spus Marina, desfăcând patul. În dulap sunt pături, în caz că ţi-e frig. Aici ai prosoape. Şi poate îţi găsesc o pijama de-a lui Germán.

— O să fie ca într-un cort de campanie, am glumit.