Vechiul cabinet de consultaţii al doctorului Joan Shelley ocupa primul etaj al unui vechi edificiu cu aer seniorial şi lumini funebre. Am traversat un vestibul cavernos din care urca în spirală o scară somptuoasă. Paşii ni s-au pierdut în ecoul ei. Am observat că ciocănelele uşilor aveau forma unor chipuri de înger. Vitralii ca de catedrală înconjurau lucarna, transformând clădirea în cel mai mare caleidoscop din lume.
Ca în toate clădirile epocii, îndeobşte, primul etaj nu era primul, ci al treilea. Am trecut de mezanin şi etajul întâi, numit principal, şi am ajuns la uşa pe care o placă veche de bronz anunţa: Dr. Joan Shelley. M-am uitat la ceas. Mai erau două minute până la ora când Marina urma să bată la uşă.
Fără nicio îndoială, femeia care ne-a deschis venea dintr-o icoană. Evanescentă, virginală, cu un aer mistic. Avea tenul alb ca de nea, spre străveziu, şi ochii atât de deschişi la 8 Catalonia.
86
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
culoare, încât aproape că nu aveau niciuna. Un înger fără
aripi.
— Doamna Shelley? am întrebat, politicos.
Ea a încuviinţat, cu privirea arzând de curiozitate.
— Bună seara, am început. Sunt Óscar. Am vorbit azi-dimineaţă…
— Îmi amintesc. Poftiţi. Intraţi…
Ne-a invitat înăuntru. María Shelley mergea ca o balerină
săltând printre nori, cu încetinitorul. Era fragilă şi mirosea a apă de roze. Am calculat că avea, probabil, treizeci şi ceva de ani, dar părea mai tânără. Avea încheietura unei mâini bandajată şi un batic în jurul gâtului de lebădă. Vestibulul era o cameră obscură alcătuită din catifea şi oglinzi afumate.
Casa mirosea a muzeu, ca şi cum aerul care plutea în ea era închis acolo de decenii.
— Vă mulţumim mult că aţi acceptat să ne primiţi. Ea e prietena mea Marina.
María s-a uitat la Marina. Întotdeauna m-a fascinat modul în care se cercetează femeile una pe alta. Nici ele două n-au făcut excepţie.
— Încântată, a zis în cele din urmă María Shelley, tărăgănând vorbele. Tatăl meu e un bărbat foarte în vârstă.
Are o fire cam schimbătoare. Vă rog să nu-l obosiţi.
— Nu vă faceţi griji, a zis Marina.
Ne-a făcut semn s-o urmăm înăuntru. Categoric, María Shelley se mişca cu o agilitate vaporoasă.
— Şi spuneţi că aveţi ceva care i-a aparţinut răposatului domn Kolvenik? a întrebat María.
— Dumneavoastră l-aţi cunoscut? am întrebat la rândul meu.
Faţa i s-a luminat la amintirea altor timpuri.
— În realitate, nu. Dar am auzit vorbindu-se mult despre el. Încă de mică, a spus, aproape numai pentru sine.
Pe pereţii tapetaţi cu catifea neagră erau icoane cu sfinţi, fecioare şi martiri în agonie. Covoarele erau închise la culoare şi absorbeau până şi puţina lumină ce se filtra prin 87
- MARINA -
crăpăturile ferestrelor închise. În timp ce ne urmam amfitrioana prin galerie, m-am întrebat de când locuia acolo, singură cu tatăl ei. Se măritase, trăise, iubise sau simţise, oare, şi altceva decât lumea apăsătoare a acelor pereţi?
María Shelley s-a oprit în faţa unei uşi glisante, în care a bătut cu încheieturile degetelor.
— Tată?
Doctorul Joan Shelley, ori ceea ce mai rămăsese din el, stătea într-un jilţ mare în faţa focului, sub câteva pături.
Fiica lui ne-a lăsat singuri cu el. Pe când se retrăgea, încercam să-mi iau ochii de la talia ei de viespe. Bătrânul doctor, în care abia putea fi recunoscut bărbatul din portretul pe care îl aveam în buzunar, ne privea în tăcere.
Privirea îi emana neîncredere. O mână îi tremura uşor pe spătarul jilţului. Sub masca apei de Colonia, trupul îi mirosea a boală. Zâmbetul lui sarcastic nu ascundea neplăcerea pe care i-o inspirau lumea şi propria-i stare.
— Timpul face din trup ceea ce prostia face din suflet, a spus, arătând spre sine. Îl face să putrezească. Ce doriţi?
— Ne întrebam dacă ne-aţi putea vorbi despre Mihail Kolvenik.
— Aş putea, dar nu văd de ce, mi-a tăiat-o doctorul. S-a vorbit deja prea mult despre el la vremea lui, şi nu s-au spus decât minciuni. Dacă oamenii ar gândi a patra parte din cât vorbesc, lumea noastră ar fi raiul pe pământ.
— Da, dar pe noi ne interesează adevărul, am subliniat.
Bătrânul s-a strâmbat batjocoritor.
— Adevărul nu-l putem găsi, fiule. El ne găseşte pe noi.
Am dat să zâmbesc docil, dar începeam să bănuiesc că
omul n-avea niciun interes să spună ceva angajant.
