— Cincisprezece minute. Dacă într-un sfert de ceas nu-mi spuneţi ceva ce nu ştiu, vă dau afară cu şuturi în fund.

Ne-a luat mai bine de cincisprezece minute pentru a-i relata tot ce se petrecuse. Pe măsură ce ne asculta istoria, faţa lui Victor Florián se zbârcea. Printre zbârcituri, am ghicit omul consumat şi speriat ascuns în vizuina aceea cu jurnalele vechi şi colecţia lui de pistoale. La capătul lămuririlor noastre, Florián şi-a luat havana şi, examinând-o în tăcere aproape un minut, a aprins-o.

Apoi, cu privirea pierdută în mirajul oraşului învăluit în ceţuri, a început să vorbească.

104

- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

16

— În 1945, eram inspector în brigada judiciară din Barcelona, a început Florián. Mă gândeam să cer transferul la Madrid, când mi s-a dat cazul Velo-Granell. Brigada îl cerceta de aproape trei ani pe Mihail Kolvenik, un străin puţin simpatizat de regim, dar brigada nu fusese în stare să

dovedească nimic. Predecesorul meu în funcţie demisionase.

Velo-Granell era înconjurată de un zid de avocaţi şi un labirint de societăţi financiare, unde totul se pierdea într-un nor. Superiorii mi-au sugerat că era o oportunitate unică

pentru a-mi face o carieră. Cazuri similare, mi-au spus tot ei, te instalau într-un birou ministerial cu şofer şi orar de marchiz. Ambiţia e o sminteală…

Florián a făcut o pauză, savurându-şi spusele şi zâmbind sarcastic pentru sine. Îşi muşca havana ca pe o rămurică de lemn-dulce.

— Când am studiat dosarul cazului, a continuat, am înţeles că ceea ce începuse ca o investigaţie de rutină a unor nereguli financiare şi a unei posibile fraude a sfârşit prin a deveni o chestiune pe care nimeni nu ştia prea bine cărei brigăzi s-o atribuie. Extorcare. Furt. Tentativă de omor.

Multe alte lucruri. Reţineţi că experienţa de până atunci mă

ducea cu gândul la deturnare de fonduri, evaziune fiscală, fraudă şi nerespectarea legii. Nu că atari nereguli ar fi mereu pedepsite, erau alte timpuri, dar noi ştiam totul.

Tulburat, Florián s-a învăluit în norul albastru al propriului fum.

— Atunci, de ce aţi acceptat cazul? a întrebat Marina.

— Din aroganţă. Din ambiţie şi lăcomie, a răspuns Florián, alegând tonul pe care, mi-am închipuit, îl păstra pentru cei mai mari criminali.

— Poate că şi pentru adevăr, am presupus. Pentru dreptate…

Florián mi-a zâmbit trist. În privirea lui se puteau citi treizeci de ani de remuşcări.

105

- MARINA -

— Încă de la sfârşitul lui 1945, compania Velo-Granell era tehnic în faliment, a continuat Florián. Primele trei mari bănci din Barcelona îi anulaseră liniile de credit, iar acţiunile ei nu mai erau cotate la bursă. Odată cu dispariţia bazei financiare, zidul legal şi reţeaua de societăţi-fantomă s-au prăbuşit ca un castel din cărţi de joc. Zilele de glorie erau duse. Marele Teatru Regal, închis după tragedia ce o desfigurase pe Eva Irinova în ziua nunţii, ajunsese o ruină.

Fabrica şi atelierele au fost închise. Bunurile fabricii, confiscate. Zvonurile se răspândeau ca o molimă. Fără să-şi piardă sângele rece, Kolvenik a hotărât să dea un cocteil elegant la Lonja, în Barcelona, pentru a simula calmul şi normalitatea. Asociatul lui, Sentís, era în pragul panicii. Nu aveau fonduri pentru a plăti nici măcar a zecea parte din mâncarea comandată pentru eveniment. Au invitat toţi marii acţionari şi lumea bună din Barcelona. În acea seară, a plouat cu găleata. Lonja era împodobită ca un palat de vis.

După ora nouă, slujitorii celor mai mari averi din oraş, dintre care multe i se datorau lui Kolvenik, au prezentat scrisori de scuză. La sosire, după miezul nopţii, l-am găsit pe Kolvenik singur în sală, într-un frac impecabil şi fumând o ţigară din cele pe care le comanda la Viena. M-a salutat şi mi-a oferit o cupă cu şampanie. „Gustaţi ceva, domnule inspector, e păcat să se arunce toate astea”, mi-a zis. Niciodată nu mai stătusem faţă în faţă. Am stat de vorbă vreun ceas. Mi-a vorbit despre cărţile pe care le citise în adolescenţă şi călătoriile pe care nu ajunsese să le facă. Kolvenik era un bărbat carismatic. Inteligenţa îi ardea în priviri. Oricât am rezistat, a trebuit să-mi placă. Mai mult, mi-a fost milă de el, deşi se presupunea că eu eram vânătorul, iar el vânatul. Am observat că şchiopăta şi se sprijinea într-un baston de fildeş

sculptat. „Cred că nimeni n-a pierdut atâţia prieteni într-o singură zi”, i-am zis. A zâmbit şi, liniştit, a făcut semn că nu era adevărat. „Greşeşti, domnule inspector. În atari ocazii, nimeni nu-şi invită prietenii.” M-a întrebat foarte politicos dacă mai voiam să-l urmăresc. I-am spus că mă voi opri doar 106

- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

la tribunal. Îmi amintesc că m-a întrebat: „Cum te-aş putea face să te răzgândeşti, amice Florián?” „M-ai putea ucide”, am replicat. „Toate la vremea lor, inspectore”, a zis, zâmbind.

Şi s-a îndepărtat şchiopătând. Nu l-am mai revăzut, dar sunt tot în viaţă. Kolvenik nu şi-a împlinit ultima ameninţare.

Florián s-a oprit şi a luat o înghiţitură de apă, savurând-o de parcă era din ultimul pahar de pe lume. Şi-a lins buzele şi şi-a continuat relatarea.

— Din acea zi, izolat şi părăsit de toţi, Kolvenik s-a retras împreună cu soţia în grotescul turn pe care şi-l construise.

În anii care au urmat, nu l-a mai zărit nimeni. Doar două

persoane aveau acces la el. Vechiul său şofer, un oarecare Luis Claret, un biet nenorocit care îl adora şi refuzase să-l părăsească pe Mihail chiar şi după ce nu-i mai putuse plăti salariul. Şi medicul lui personal, doctorul Shelley, urmărit şi de noi. Doar ei îl vedeau. Mărturia lui Shelley, care susţinea că Mihail locuia în vila lui din parcul Güell, afectat de o boală

nelămurită, nu ne convingea deloc, mai ales după ce aruncaserăm o privire prin arhiva şi contabilitatea lui. O

vreme, bănuiserăm că Mihail Kolvenik murise ori fugise în străinătate şi că totul era o farsă. Shelley continua să

susţină că el contractase o boală ciudată, care îl ţinea în casă. Nu putea cu niciun chip să primească, nici să iasă din vizuină; aşa hotărâse. Nu-l credeam nici noi, nici judecătorul. Pe 31 decembrie 1948, am obţinut un mandat de percheziţie în casa lui şi altul de arestare pe numele lui.

Mare parte din actele secrete ale fabricii dispăruseră.

Bănuiam că erau ascunse la el acasă. Aveam deja suficiente indicii pentru a-l acuza pe Kolvenik de fraudă şi evaziune fiscală. Nu avea sens să mai aşteptăm. Ultima zi a lui 1948

urma să fie şi ultima zi de libertate pentru Kolvenik. O

brigadă specială era pregătită să intre a doua zi în turn.

Uneori, pe marii criminali trebuie să te mulţumeşti să-i prinzi cu ajutorul detaliilor.

Havana lui Florián se stinsese iar. Inspectorul i-a aruncat o ultimă privire şi a lăsat-o să cadă într-un ghiveci de flori 107

- MARINA -

gol. Acolo erau şi alte resturi de ţigări de foi, într-un soi de groapă comună destinată chiştoacelor.

— Chiar în acea noapte, un incendiu înfiorător a distrus reşedinţa şi a pus capăt vieţii lui Kolvenik şi a soţiei lui, Eva.

În zori, le-am găsit trupurile carbonizate, îmbrăţişate în pod.

Speranţele noastre de a încheia cazul arseseră împreună cu ei. Niciodată nu m-am îndoit că focul fusese pus. O vreme, am crezut că în spatele lui fuseseră Benjamín Sentís şi alţi membri din conducerea întreprinderii.

— Sentís? l-am întrerupt.

— Nu era niciun secret că Sentís îl detesta pe Kolvenik fiindcă izbutise să controleze fabrica tatălui său, dar atât el, cât şi ceilalţi aveau motive şi mai serioase pentru a dori ca acel caz să nu ajungă nicicând la tribunal. Turbarea moare odată cu câinele. Fără Kolvenik, jocul n-avea sens. S-ar putea spune că în acea noapte multe mâini pătate cu sânge s-au spălat în foc. Dar, încă o dată, ca în tot ce avea legătură

cu acel scandal încă din prima zi, niciodată nu s-a putut dovedi nimic. Totul a sfârşit în cenuşă. Şi astăzi, cele petrecute la Velo-Granell constituie cea mai mare enigmă în istoria poliţiei din acest oraş. Şi cel mai mare eşec al vieţii mele…

— Dar incendiul n-a fost vina dumitale, am intervenit.