— Florián era inspectorul-şef al brigăzii judiciare, a replicat Shelley, cu tot dispreţul pe i-l puteau exprima coardele vocale. Un arivist, o lipitoare care încerca să-şi facă
un nume pe seama fabricii Velo-Granell şi a lui Mihail Kolvenik. Nu mă consolează decât gândul că n-a putut dovedi nicicând nimic. El a scos din mânecă tot scandalul cu trupurile…
— Trupurile?
Shelley s-a cufundat într-o lungă tăcere. Ne-a privit pe amândoi, şi zâmbetul cinic i-a reapărut.
91
- MARINA -
— Inspectorul Florián, a întrebat Marina, ştiţi unde l-am putea găsi?
— La un circ, ca pe toate celelalte paiaţe, a răspuns Shelley.
— L-aţi cunoscut pe Benjamín Sentís, domnule doctor? am întrebat, încercând să schimb vorba.
— Fireşte, a răspuns Shelley. Îl vedeam cu regularitate. Ca asociat al lui Kolvenik, Sentís se ocupa de administrarea fabricii Velo-Granell. Un zgârcit care nu-şi ştia locul pe lume, după părerea mea. Ros de invidii.
— Ştiţi că trupul domnului Sentís a fost găsit acum o săptămână în canalele de scurgere subterane? am întrebat.
— Citesc ziarele, a răspuns rece.
— Nu vi s-a părut straniu?
— Nu mai mult decât alte lucruri de care aflăm din presă, a replicat Shelley. Lumea e bolnavă. Iar eu încep să mă simt obosit. Altceva?
Eram gata să-l întreb de doamna în negru, dar Marina mi-a luat-o înainte, negând cu un surâs. Shelley s-a întins după
soneria de serviciu şi a tras de firul ei. María Shelley a intrat, cu privirea lipită de picioare.
— Tinerii pleacă, María.
— Da, tată.
Ne-am ridicat. Am întins mâna după fotografie, dar mâna tremurătoare a doctorului mi-a luat-o înainte.
— Poza am s-o opresc, dacă nu vă supăraţi…
Apoi ne-a întors spatele şi i-a făcut semn fiicei sale să ne însoţească până la ieşire. Când ieşeam din bibliotecă, m-am întors să arunc o ultimă privire doctorului şi l-am surprins aruncând fotografia în flăcări. Ochii lui sticloşi au urmărit-o cum ardea printre limbile de foc.
María Shelley ne-a condus în tăcere până în vestibul, unde ne-a surâs, în chip de scuză.
— Tata e dificil, dar are inimă bună, l-a scuzat. Viaţa i-a oferit multe neplăceri şi firea îl trădează uneori…
92
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
Ne-a deschis uşa şi a aprins lumina pe scară. I-am citit în privire o îndoială; parcă voia să ne spună ceva, dar se temea.
Marina a observat şi ea acest lucru şi i-a întins mâna în semn de mulţumire. Maria Shelley i-a întins-o pe a ei. Porii acelei femei emanau singurătate, ca o sudoare rece.
— Nu ştiu ce v-a zis tata, a şoptit, întorcând, temătoare, privirea.
— María? s-a auzit glasul doctorului din apartament. Cu cine vorbeşti?
O umbră a acoperit faţa Marinei.
— Vin, tată, vin…
Ne-a aruncat o ultimă privire, dezolată, şi a intrat în casă.
Întorcându-se, am observat că purta la gât o medalie mică.
Puteam jura că pe ea era gravat un fluture cu aripile negre desfăcute. Uşa s-a închis şi nu mi-a dat timp să verific. Am rămas pe palier, ascultând cum în casă glasul tunător al tatălui îşi năpustea furia asupra fiicei. Lumina de pe scară s-a stins. O clipă, am simţit miros de carne în descompunere.
Venea de undeva de pe scară, ca şi cum în beznă zăcea un animal mort. Mi s-a părut că aud paşi ce se îndepărtau în susul scării, iar duhoarea, sau impresia, a dispărut.
— Să plecăm de aici, am propus.
93
- MARINA -
14
Pe când ne întorceam la casa Marinei, am observat că ea mă privea cu coada ochiului.
