— Dar de ce şi-ar fi însuşit identitatea unui bolnav dintr-un spital de boli nervoase? a întrebat Marina.
— Nu era prea neobişnuit în epocă, a explicat Florián. În vreme de război, a-ţi schimba identitatea înseamnă să te naşti din nou. Să laşi în urmă un trecut inacceptabil. Sunteţi foarte tineri şi n-aţi trăit un război…
— Kolvenik avea ceva de ascuns? am întrebat. Nu întâmplător intrase în atenţia poliţiei din Praga…
— Pură coincidenţă de nume. Birocraţie. Credeţi-mă, ştiu ce spun, a zis Florián. Presupunând că Mihail Kolvenik din acele arhive e Kolvenik al nostru, dar n-a prea lăsat urme.
Numele îi era menţionat în legătură cu moartea unui chirurg din Praga, care se numea Antonin Kolvenik. Cazul a fost închis, iar moartea atribuită unor cauze naturale.
111
- MARINA -
— Atunci, de ce l-au dus pe acest Mihail Kolvenik la un spital de boli nervoase? a întrebat de astă dată Marina.
Florián a şovăit câteva clipe, ca şi cum nu îndrăznea să
răspundă.
— Se bănuia că făcuse ceva cu trupul răposatului…
— Ceva?
— Poliţia din Praga n-a aflat ce, a zis Florián sec, aprinzând altă ţigară.
Ne-am cufundat într-o lungă tăcere.
— Ce-i cu povestea spusă de doctorul Shelley? Despre fratele geamăn al lui Kolvenik, boala degenerativă şi…
— Aşa i-a zis Kolvenik. Omul minţea cu uşurinţa cu care respira. Shelley avea motive întemeiate pentru a-l crede fără
să pună întrebări, a spus Florián. Kolvenik îi finanţa institutul medical şi cercetările până la ultima pesetă.
Shelley era practic un salariat al Velo-Granell. Un zbir…
— Aşadar, fratele geamăn al lui Kolvenik e o altă ficţiune?
mi-am arătat nelămurirea. Existenţa lui ar justifica obsesia lui Kolvenik pentru victimele cu deformări şi…
— Nu cred că fratele e o ficţiune, mi-a tăiat vorba Florián.
Nu cred.
— Atunci?
— Cred că băieţaşul despre care vorbea era în realitate el însuşi.
— Încă o întrebare, domnule inspector…
— Nu mai sunt inspector, fetiţo.
— Victor, atunci. Victor mai eşti, nu-i aşa?
A fost întâia oară când l-am văzut pe Florián zâmbind relaxat şi deschis.
— Ce întrebare?
— Ne-ai spus că, investigând acuzaţiile de fraudă de la Velo-Granell, aţi descoperit că mai era ceva…
— Da. La început, am crezut că era un subterfugiu tipic: conturi de cheltuieli şi plăţi inexistente în vederea evaziunii fiscale, plăţi făcute spitalelor, centrelor de primire a săracilor etc. Până ce unuia dintre oamenii mei i s-a părut ciudat că
112
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
unele extrase de cheltuieli le facturau, cu semnătura şi aprobarea doctorului Shelley, serviciile legale ale mai multor spitale din Barcelona. Morgile, ce mai, a lămurit fostul poliţist. Morgile.
— Kolvenik vindea cadavre? a sugerat Marina.
— Nu. Cumpăra. Cu zecile. Vagabonzi. Oameni care mureau, neavând nici familie, nici cunoscuţi. Sinucigaşi, înecaţi, bătrâni, părăsiţi… Oamenii uitaţi din oraşe.
Murmurul unui radio se pierdea în fondul sonor, ca un ecou al convorbirii noastre.
— Şi ce făcea Kolvenik cu ele?
— Nimeni nu ştie, a răspuns Florián. Nu le-am găsit niciodată.
— Dai ai o teorie despre ele, nu-i aşa, Victor? a continuat Marina.
Florián ne-a privit în tăcere.
— Nu.
Fiind poliţist, chiar şi pensionar, nu-i şedea bine să mintă.
Marina n-a insistat. Inspectorul părea obosit, consumat de umbrele ce-i populau amintirile. Toată ferocitatea i se prăbuşise. Ţigara îi tremura în mână, şi era greu de ghicit cine fuma pe cine.
— Cât despre sera despre care mi-aţi vorbit, nu vă mai duceţi acolo. Uitaţi întreaga istorie. Uitaţi de albumul cu fotografii, un mormânt fără nume, şi de doamna care îl vizitează. Uitaţi de Sentís, de Shelley şi de mine, care nu-s decât un biet bătrân care nu ştie nici ce se spune. Povestea asta a distrus deja suficiente vieţi. Lăsaţi-o baltă.
I-a făcut semn chelnerului să treacă nota în contul lui şi a conchis:
— Promiteţi-mi că mă veţi asculta.
M-am întrebat cum puteam să lăsăm toată chestia baltă, tocmai când ea ne mergea pe urme. După toate cele petrecute cu o noapte înainte, sfaturile lui păreau să vină
dintr-un basm.
— O să încercăm, a acceptat Marina pentru amândoi.
