— Ba ai!

— Óscar, te implor pe ce ai tu mai sfânt, nu-l chema pe Germán. Nu poate face nimic. A trecut. Mi-e mai bine.

Liniştea din vocea ei m-a îngrozit. Ochii ei i-au căutat pe ai mei. Ceva din ei m-a obligat să-i dau ascultare. Mi-a mângâiat faţa.

— Nu te speria. Mi-e mai bine.

— Eşti palidă, cadaverică, am bâiguit.

Mi-a luat mâna şi şi-a dus-o la piept. I-am simţit bătăile inimii pe coaste. Mi-am tras mâna, neştiind ce să fac.

116

- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

— Ba-s cum nu se poate mai vie. Vezi? Promite-mi că n-ai să-i spui nimic din toate astea lui Germán.

— De ce? am protestat. Ce-ai păţit?

A lăsat ochii în jos, nesfârşit de obosită. Am tăcut.

— Promite-mi.

— Trebuie să mergi la medic.

— Promite-mi, Óscar.

— Dacă îmi promiţi să mergi la medic.

— De acord. Îţi promit.

A umezit un prosop, cu care a început să-şi cureţe sângele de pe faţă. Mă simţeam inutil.

— Acum, că m-ai văzut aşa, n-am să-ţi mai plac.

— Nu înţeleg ce vrei să spui.

A continuat să se spele în tăcere, fără să-şi ia ochii de la mine. Trupul ei, strâns în bumbacul umed, aproape străveziu, mi-a părut fragil şi şubred. Eram uimit că nu mă

stingherea deloc faptul că o vedeam astfel. Nici pe ea nu părea s-o jeneze prezenţa mea. Când şi-a şters sudoarea şi sângele de pe trup, îi tremurau mâinile. Am găsit un halat curat atârnat pe uşă şi i l-am întins, desfăcut. S-a învelit în el şi a suspinat, epuizată.

— Ce pot face? am întrebat în şoaptă.

— Rămâi aici, cu mine.

S-a dus la o oglindă. A încercat în van să-şi pună în ordine părul încâlcit, care îi cădea pe umeri. Nu avea putere.

— Lasă-mă pe mine, am zis şi i-am luat peria.

Am pieptănat-o în tăcere, iar privirile ni s-au întâlnit în oglindă. Marina mi-a luat mâna cu putere şi şi-a lipit-o de obraz. I-am simţit lacrimile pe piele şi n-am avut curaj s-o întreb de ce plânge.

Am însoţit-o în dormitor şi am ajutat-o să se culce. Nu mai dârdâia, iar bujorii îi reveniseră în obraji.

— Mulţumesc, a şoptit.

Mi-am spus că era mai bine s-o las să se odihnească şi m-am întors în odaia mea. M-am întins iar pe pat şi am încercat 117

- MARINA -

fără succes să adorm. Îngrijorat, zăceam în întuneric, ascultând cum scrâşnea casa în timp ce vântul zgâlţâia copacii. O teamă oarbă mă rodea. Prea multe lucruri se petreceau şi prea repede. Creierul meu nu le putea asimila pe toate odată. În bezna zorilor, toate păreau să se confunde.

Dar nimic nu mă îngrozea mai mult decât faptul că nu puteam să înţeleg ori să-mi explic sentimentele faţă de Marina. Se crăpa de ziuă când, în sfârşit, am adormit.

În vis, m-am trezit străbătând sălile unui palat din marmură albă, pustiu şi întunecos. Era populat de sute de statui. La trecerea mea, figurile îşi deschideau ochii de piatră

şi murmurau vorbe pe care nu le pricepeam. Parcă o zăream în depărtare pe Marina şi fugeam s-o întâmpin. Silueta unui înger de lumină albă o ducea de mână pe un coridor cu pereţi sângerânzi. Eu încercam să-i ajung din urmă, dar una dintre uşile din coridor se deschidea şi în pragul ei se ivea figura Maríei Shelley, plutind peste podea şi târând un giulgiu uzat. Plângea, dar lacrimile nu-i ajungeau jos.

Întindea braţele spre mine şi, atingându-mă, trupul i se făcea cenuşă. Eu o strigam pe Marina, rugând-o să revină, dar ea nu părea să mă audă. Fugeam la nesfârşit, dar la trecerea mea coridorul se lungea. Îngerul de lumină se întorcea spre mine şi-mi dezvăluia adevăratul lui chip. Găvanele ochilor erau pustii, iar în loc de păr avea şerpi albi. Îngerul infernal râdea cu cruzime şi, întinzând aripile albe spre Marina, se îndepărta. În vis, mirosul fetid îmi ajungea la ceafă. Era duhoarea morţii, care îmi şoptea numele. Mă întorceam şi vedeam că pe umăr mi se aşeza un fluture negru.

118

- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

17

M-am trezit gâfâind. Eram mai obosit decât la culcare.

Tâmplele mi se zbăteau ca după două garafe de cafea neagră.

Nu ştiam cât era ceasul, dar Soarele părea să fi ajuns în crucea zilei. Deşteptătorul mi-a dat dreptate. Douăsprezece şi jumătate. Am coborât grăbit din pat, dar casa era pustie.

Micul dejun, deja rece, mă aştepta pe masa din bucătărie, lângă un bileţel.

Óscar,

A trebuit să mergem la medic. Vom lipsi de acasă întreagazi. Nu uita să-i dai de mâncare lui Kafka. Ne vedem la cină.

Marina

Am recitit biletul, studiindu-i caligrafia în timp ce terminam micul dejun. Kafka a catadicsit să apară peste câteva minute, şi i-am dat un castron cu lapte. Nu ştiam ce să fac toată ziua. Am hotărât să mă duc la internat, ca să-mi iau nişte haine şi să-i spun doñei Paula să nu se deranjeze să-mi facă curat în cameră, fiindcă urma să-mi petrec vacanţa cu familia. Plimbarea până la internat mi-a făcut bine. Am intrat pe poarta principală şi m-am îndreptat spre apartamentul doñei Paula, de la etajul trei.

Femeie bună, mereu zâmbitoare cu internii, doña Paula era văduvă de treizeci de ani şi ţinea regim de cine mai ştia câţi. „Păi, naturelul meu e să mă îngraş, ştii asta?”, spunea mereu. Nu avusese copii şi chiar şi acum, când avea în jur de şaizeci şi cinci de ani, mânca din ochi bebeluşii pe care, în drum spre piaţă, îi vedea în cărucioare. Locuia singură, doar cu doi canari şi un enorm televizor Zenit, pe care nu-l stingea decât când o trimiteau la culcare imnul naţional şi portretele familiei regale. Pielea de pe mâini îi era roasă de leşie. Dacă

le priveai, venele de pe gleznele ei umflate îţi trezeau mila.

Nu-şi permitea decât luxul vizitei bilunare la coafor şi al 119

- MARINA -