se îndepărta prin furtună cu piruete imposibile, ca o panteră, de parcă acoperişurile Barcelonei erau o junglă. Am văzut că
uşorul ferestrei era plin de sânge. Am mers pe urma ei până
pe coridor, dar n-am priceput imediat că sângele nu era al meu. Cuţitul meu rănise un om. M-am rezemat de perete.
Genunchii îmi tremurau şi m-am lăsat pe vine, sfârşit.
Nu ştiu cât am stat aşa. Când m-am ridicat, am hotărât să
mă duc în singurul loc unde credeam că mă pot simţi în siguranţă.
97
- MARINA -
15
Am ajuns la casa Marinei şi am traversat grădina pe pipăite. Am dat ocol casei şi m-am îndreptat spre intrarea bucătăriei. O lumină caldă dansa în spatele obloanelor. M-am simţit uşurat. Am bătut cu degetele şi am intrat. Uşa era deschisă. Deşi orele erau înaintate, Marina scria în caietul ei pe masa din bucătărie, la flacăra lumânărilor, cu Kafka în poală. Văzându-mă, stiloul i-a căzut dintre degete.
— Pentru Dumnezeu, Óscar! Ce…? a exclamat, examinându-mi hainele rupte şi murdare, pipăindu-mi zgârieturile de pe faţă. Ce-ai păţit?
După vreo două ceşti cu ceai fierbinte, am izbutit să-i explic Marinei ce se întâmplase, ori ce-mi aminteam, căci începeam să mă îndoiesc de propriile-mi simţuri. M-a ascultat, ţinându-mi o mână în ale ei, ca să mă liniştească.
Am presupus că arătam, probabil, mai rău decât credeam.
— Nu te deranjează dacă rămân peste noapte aici? Nu ştiam unde să mă duc. Şi nu vreau să mă întorc la internat.
— Nici nu te las s-o faci. Poţi sta cu noi oricât timp ai nevoie.
— Mulţumesc.
Am citit în ochii ei neliniştea care mă rodea şi pe mine.
După cele întâmplate în noaptea aceea, casa lor era la fel de sigură ca şi internatul sau oricare alt loc. Fiinţa care ne urmărise ştia unde să dea de noi.
— Ce-o să facem acum, Óscar?
— Am putea să-l căutăm pe inspectorul de care a pomenit Shelley, Florián, şi să încercăm să aflăm ce se petrece cu adevărat…
Marina a oftat.
— Ascultă, poate că-i mai bine să plec, am îndrăznit.
— Nici vorbă. Ţi-am pregătit o cameră sus, alături de a mea. Vino.
— Ce… ce-o să spună Germán?
98
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
— Germán o să fie încântat. O să-i spunem că petreci Crăciunul cu noi.
Am urmat-o pe scări. Nu mai fusesem la etajul de sus. Un coridor flancat de uşi din stejar cioplit se întindea în lumina candelabrului. Odaia mea era în capătul coridorului, alături de a Marinei. Mobila părea veche, dar totul era curat şi ordonat.
— Cearşafurile sunt curate, a spus Marina, desfăcând patul. În dulap sunt pături, în caz că ţi-e frig. Aici ai prosoape. Şi poate îţi găsesc o pijama de-a lui Germán.
— O să fie ca într-un cort de campanie, am glumit.
— E de preferat mai mult decât mai puţin. Mă întorc într-o clipă.
Am auzit cum i se pierdeau paşii pe coridor. Mi-am pus hainele pe un scaun şi am lunecat sub cearşafurile curate şi scrobite. Cred că niciodată în viaţă nu mai fusesem atât de ostenit. Aveam pleoapele ca de plumb. Marina a adus un soi de cămaşă de noapte, lungă de doi metri, care părea furată
din trusoul unei infante.
— Nici vorbă, am obiectat. Nu dorm cu aşa ceva.
— Doar asta am găsit. O să-ţi vină perfect. În plus, Germán nu-i de acord ca eu să le permit băieţilor dezbrăcaţi să doarmă în casă. Reguli.
Mi-a aruncat cămaşa de noapte şi a lăsat câteva lumânări pe consolă.
— Dacă ai nevoie de ceva, bate în perete. Sunt alături.
Ne-am privit o clipă în tăcere. În cele din urmă, Marina şi-a întors privirea.
— Noapte bună, Óscar, a murmurat.
— Noapte bună.
