Era o nebunie, dar l-am urmat. M-am ascuns printre pietrele tombale până în aripa de nord a incintei. Ajuns acolo, m-am săltat pe o platformă de unde puteam domina întreaga zonă. La vreo doi metri mai jos, licărea felinarul surugiului, lăsat pe mormântul fără nume. Ploaia luneca pe fluturele gravat în piatră, care părea să sângereze. Silueta 124

- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

surugiului s-a aplecat deasupra mormântului. A scos ceva alungit din pelerină, un drug metalic, şi a început să-l manevreze. Am înghiţit în sec, înţelegând ce încerca să facă.

Să deschidă mormântul. Voiam să fug de acolo, dar nu mă

puteam clinti. Folosind drugul ca pe o pârghie, a împins lespedea cu câţiva centimetri. Încet-încet, puţul negru al mormântului s-a deschis până ce, din pricina propriei greutăţi, lespedea s-a prăbuşit pe-o rână şi, în cădere, s-a rupt în două. Am simţit vibraţia impactului sub mine.

Surugiul a luat felinarul de jos şi l-a ridicat deasupra unei gropi adânci de doi metri. Un ascensor spre infern. Capacul unui sicriu negru licărea pe fundul ei. Surugiul a ridicat privirile spre cer şi, subit, a sărit în mormânt. Într-o clipă, nu l-am mai văzut, de parcă l-ar fi înghiţit pământul. Am auzit lovituri şi sunet de lemn vechi care crăpa. Am sărit şi, târându-mă prin noroi, m-am apropiat milimetru cu milimetru de marginea gropii. Am privit în ea.

Ploaia cădea în mormânt, inundându-l. Surugiul era tot acolo. Trăgea de capacul sicriului, care a căzut cu mare zgomot pe-o latură. Lemnul putred şi pânza uzată au ieşit la lumină. Coşciugul era gol. Bărbatul îl privea, împietrit. L-am auzit şoptind ceva. Am înţeles că era momentul s-o iau la sănătoasa. Dar, luând-o la fugă, am lovit o piatră, care a căzut, lovind sicriul. Într-o zecime de secundă, surugiul s-a întors spre mine. În mâna dreaptă ţinea un revolver.

Disperat, am luat-o la goană spre ieşire, ocolind lespezi şi statui. L-am auzit pe surugiu strigând din spatele meu, pe când ieşea din groapă. Am zărit grilajul de la ieşire şi trăsura de cealaltă parte. Am fugit într-acolo cu răsuflarea tăiată.

Paşii surugiului erau tot mai aproape. Am simţit că în câteva clipe avea să mă ajungă din urmă, la loc deschis. Mi-am amintit de arma din mâna lui şi am privit deznădăjduit în jur, în căutarea unui ascunziş. Privirea mi s-a oprit pe unica soluţie. M-am rugat ca surugiului să nu-i dea prin minte să

mă caute acolo: cufărul pentru bagaje din spatele trăsurii.

Am sărit pe platformă şi am intrat cu capul înainte. În câteva 125

- MARINA -

clipe, am auzit cum paşii grăbiţi ai surugiului se apropiau pe aleea cu chiparoşi.

Mi-am închipuit ce-i vedeau ochii. Aleea pustie, în ploaie.

Paşii s-au oprit. Au dat ocol trăsurii. M-am temut că lăsasem urme care îmi trădau prezenţa. Am simţit trupul surugiului ce urca pe capră. Am stat nemişcat. Caii au nechezat.

Aşteptarea mi se părea nesfârşită. Am auzit un plesnet de bici şi o scuturătură m-a prăvălit pe fundul cufărului.

Plecam.

Hurducăturile s-au tradus repede în vibraţia seacă şi ritmată ce-mi lovea muşchii paralizaţi de frig. Am dat să

privesc prin deschizătura cufărului, dar aproape nu mă

puteam ţine din cauza mişcării dintr-o parte în alta.

Am ieşit din Sarriá. Am socotit dacă îmi puteam sparge capul, sărind din trăsură în mers. Am decis să n-o fac. Nu mă simţeam capabil de alte fapte eroice şi, în fond, voiam să

ştiu încotro mergeam, aşa că m-am lăsat în voia întâmplării.

M-am întins cum am putut pe fundul trăsurii, ca să mă

odihnesc. Bănuiam că trebuia să-mi adun puterile pentru mai târziu.

Drumul mi s-a părut nesfârşit. Perspectiva pe care o aveam din cufăr nu-mi era de niciun ajutor, şi mi s-a părut că străbătusem kilometri întregi prin ploaie. Muşchii îmi amorţeau sub hainele ude leoarcă. Lăsaserăm în urmă

bulevardele cele mai aglomerate. Acum străbăteam străzi pustii. M-am ridicat până la deschizătură, ca să arunc o privire. Am văzut străzi întunecoase şi înguste, ca nişte breşe deschise în stâncă. Felinare şi faţade gotice în ceaţă.

Deconcertat, m-am trântit la loc. Ajunseserăm în oraşul vechi, pe undeva prin cartierul Raval. Duhoarea de cloacă

inundată se înălţa ca dintr-o mlaştină. Am hoinărit prin inima ceţii din Barcelona aproape o jumătate de ceas, apoi ne-am oprit. Am auzit surugiul dându-se jos de pe capră.

Câteva clipe mai târziu, am perceput sunetul unei porţi.

Trăsura a înaintat încet, la pas, şi am intrat în ceea ce, din 126

- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

cauza mirosului, am presupus că era un grajd vechi. Poarta s-a închis la loc.

Am rămas nemişcat. Surugiul a deshămat caii şi le-a şoptit câteva vorbe, pe care nu le-am priceput. O fâşie de lumină intra prin deschizătura cufărului. Am auzit apă

curgând şi paşi pe paie. În sfârşit, lumina s-a stins. Paşii surugiului s-au îndepărtat. Am aşteptat două minute, până

ce n-am mai auzit decât respiraţia cailor. M-am strecurat afară din cufăr. În grajd plutea o ceaţă albăstruie. M-am îndreptat tiptil spre o uşă laterală. Am ajuns într-un garaj întunecos, cu tavanul înalt şi consolidat cu bârne din lemn.

În fund se contura o uşă, ce părea o ieşire de urgenţă. Am observat că broasca nu se putea deschidea decât din interior.

Am deschis-o cu grijă şi am ieşit, în sfârşit, în stradă.

Am nimerit într-o străduţă întunecoasă din Raval. Era atât de îngustă, încât puteam atinge zidurile clădirilor aflate de o parte şi de alta doar întinzând mâinile. Un firicel fetid de apă

curgea pe mijlocul străzii pietruite. Colţul acesteia era la doar zece metri. M-am apropiat de el. O stradă mai lată strălucea în lumina vaporoasă a felinarelor ce aveau, probabil, peste un veac. Am văzut poarta grajdului într-o latură a clădirii, o structură cenuşie şi mizeră. Deasupra uşii se citea data construcţiei: 1888. De acolo, am văzut că nu era decât anexa unei structuri mai mari, ce ocupa tot blocul. Acest al doilea edificiu era de mărimea unui palat. La exterior avea de un recif de schele şi prelate murdare, care îl acopereau complet.

În interior, ai fi putut ascunde o catedrală. Am încercat, fără

succes, să deduc ce era. Nu mi-a dat prin minte nicio structură de acest tip care să fi existat în acea zonă din Raval.

M-am apropiat de edificiu şi am aruncat o privire printre scândurile de lemn ce acopereau schelăria. O ceaţă groasă

învăluia o copertină mare, în stil modernist. Am zărit coloane şi o salbă de ferestruici împodobite cu un desen labirintic din fier forjat. Ghişee. Arcurile de intrare, ce se zăreau mai încolo, mi-au amintit de porticurile unui castel de legendă.

127

- MARINA -

Totul era acoperit cu un strat de moloz, umezeală şi delăsare.

Mi-am dat seama brusc unde eram. În Marele Teatru Regal, somptuosul monument pe care Mihail Kolvenik începuse să-l refacă pentru soţia lui, Eva, şi a cărui scenă ea nu ajunsese s-o mai inaugureze. Teatrul arăta acum ca nişte catacombe colosale în ruină. Un bastard al operei din Paris şi al catedralei Sagrada Familia, ce aştepta să fie demolat.

M-am întors la grajdurile vecine. Portalul era o gaură

neagră. În marea poartă din lemn se practicase alta mai micuţă, ce amintea de intrarea unei mănăstiri. Ori a unei temniţe. Poarta era deschisă, aşa că am intrat în vestibul. Un luminator fantomatic urca până la o galerie cu sticla spartă.

O pânză de păianjen din frânghii de rufe acoperite cu zdrenţe flutura în vânt. Totul duhnea a mizerie, cloacă şi boală.