113
- MARINA -
— Drumul spre iad e pavat cu intenţii bune, a replicat Florián.
Inspectorul ne-a însoţit până la staţia de funicular şi ne-a dat numărul de telefon de la bar.
— Aici sunt cunoscut. De orice aţi avea nevoie, sunaţi şi au să-mi transmită mesajul vostru. La orice oră din zi şi din noapte. Manu, patronul, suferă de insomnie cronică şi îşi petrece nopţile ascultând BBC, poate învaţă limbi străine, aşa că nu-l deranjaţi…
— Nu ştiu cum să-ţi mulţumim…
— Mulţumiţi-mi luând în serios ceea ce vă spun şi ţineţi-vă departe de afacerea asta, ne-a tăiat-o Florián.
Am încuviinţat. Funicularul şi-a deschis uşile.
— Şi dumneata, Victor? a întrebat Marina. Dumneata ce-ai să faci?
— Ceea ce facem toţi bătrânii: am să-mi evoc amintirile, întrebându-mă ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi făcut totul invers. Haide, plecaţi…
Am intrat în vagon şi ne-am aşezat la fereastră. Se întuneca. S-a auzit un fluierat şi uşile s-au închis.
Funicularul şi-a început coborârea cu o scuturătură. Încet-încet, luminile din Vallvidrera au rămas în urmă, ca şi silueta lui Florián, neclintit pe peron.
Germán pregătise o mâncare italienească delicioasă, al cărei nume părea luat dintr-un repertoriu de operă. Am cinat în bucătărie, ascultând povestea lui Germán despre turneul de şah cu preotul care, ca întotdeauna, îl bătuse. Marina a fost neobişnuit de tăcută în timpul cinei, lăsându-ne lui Germán şi mie greul conversaţiei. Chiar m-am întrebat dacă
nu spusesem ori făcusem ceva ce-o supărase. După cină, Germán m-a provocat la o partidă de şah.
— Cu mare plăcere, dar cred că trebuie să spăl vasele, am ripostat.
— Le spăl eu, a spus foarte slab Marina, din spatele meu.
114
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
— Nu, serios, am obiectat.
Germán era deja în camera de alături, fredonând şi punând pionii în linie. M-am adresat Marinei, care şi-a întors privirea şi s-a pus pe frecat.
— Lasă-mă să te ajut.
— Nu… Du-te la Germán. Fă-i plăcerea.
— Vii, Óscar? s-a auzit din salon glasul lui Germán.
Am privit-o pe Marina la flacăra lumânărilor ce ardeau pe consolă. Mi s-a părut palidă şi obosită.
— Eşti bine?
S-a întors şi mi-a surâs. Marina surâdea într-un fel care mă făcea să mă simt mic şi nesemnificativ.
— Haide, du-te. Şi lasă-l să câştige.
— Asta-i uşor.
I-am dat ascultare şi am lăsat-o singură. M-am dus la tatăl ei, în salon. M-am aşezat în faţa tablei de şah, sub candelabrul de cuarţ, dispus să petrec acele momente plăcute dorite de fiica lui.
— Dumneata muţi, Óscar.
Am mutat. El şi-a dres glasul.
— Îţi amintesc că pionii nu sar în acest fel, Óscar.
— Te rog să mă scuzi.
— Nici vorbă. Asta-i ardoarea tinereţii. Crede-mă, te invidiez. Tinereţea e o iubită capricioasă. Nici n-o înţelegem, nici n-o apreciem până ce nu se duce cu altul, pentru totdeauna, vai! În fine, nu ştiu de ce vorbim despre toate astea. Să vedem… pion.
La miezul nopţii, un zgomot m-a smuls din somn. Casa zăcea în beznă. M-am aşezat pe pat şi l-am auzit iar. O tuse stinsă, îndepărtată. Neliniştit, m-am ridicat şi am ieşit pe culoar. Zgomotul venea de la catul de jos. Am trecut prin faţa uşii de la dormitorul Marinei. Era deschisă, iar patul gol. Am simţit o împunsătură de teamă.
— Marina?
115
- MARINA -
N-a răspuns. Am coborât treptele reci în vârful picioarelor.
Ochii lui Kafka sticleau la baza scării. Motanul a mieunat slab şi m-a trimis pe un coridor întunecos. În capătul lui, pe lângă o uşă închisă se filtra un fir de lumină. Tusea venea din spatele ei. Dureroasă. Agonizantă. Kafka s-a apropiat de uşă şi s-a oprit în faţa ei, mieunând. Am bătut încetişor.
— Marina?
O lungă tăcere.
— Pleacă, Óscar.
Vocea ei era un geamăt. Am lăsat să se scurgă câteva clipe, apoi am deschis. O lumânare pusă pe covor abia lumina baia cu gresie albă. Marina stătea în genunchi şi îşi sprijinea fruntea pe lavabou. Tremura şi sudoarea îi lipise cămaşa de noapte pe piele ca pe un giulgiu. Şi-a ascuns chipul, dar am văzut că-i curgea sânge din nas şi avea câteva pete stacojii pe piept. Am împietrit, incapabil să reacţionez.
— Ce-ai păţit? am murmurat.
— Închide uşa, a spus ferm. Închide-o.
Am făcut ce-mi poruncise şi m-am dus lângă ea. Avea febră mare. Părul i se lipise de faţa udă leoarcă de sudoarea îngheţată. Înspăimântat, m-am năpustit în căutarea lui Germán, dar mâna ei m-a apucat cu o putere de care nu părea capabilă.
— Nu!
— Dar…
— N-am nimic.
