— Ai să-ţi petreci Crăciunul în familie?
Am negat cu privirea pierdută în trafic.
— De ce nu?
— Părinţii mei călătoresc neîntrerupt. Sunt deja câţiva ani de când nu mai petrecem Crăciunul împreună.
Fără să vreau, glasul mi-a sunat ostil, ca de oţel. Am tăcut amândoi tot restul drumului. La gardul vilei, mi-am luat rămas-bun de la Marina.
Pe drumul spre internat, a început ploaia. Priveam în depărtare şirul ferestrelor de la etajul patru al liceului. Doar două erau luminate. Cei mai mulţi colegi plecaseră în vacanţa de Crăciun şi aveau să se întoarcă abia peste trei săptămâni. Ca în fiecare an. Internatul era pustiu, în grija tutorilor mai rămăseseră doar doi nefericiţi. Ultimii doi ani fuseseră cei mai răi, dar acum nu-mi mai păsa. De fapt, chiar îmi plăcea. Nu puteam concepe să plec de lângă Marina şi Germán. Alături de ei, nu mă mai simţeam singur.
Am urcat iar spre odaia mea. Coridorul părăsit era mut.
Acea aripă a internatului era pustie. Am presupus că nu avea să rămână decât doña Paula, văduva ce se ocupa de curăţenie şi locuia singură într-un mic apartament de la etajul trei. Şoapta continuă a televizorului ei se ghicea la etajul inferior. Am parcurs şirul odăilor goale, până la dormitorul meu. Am deschis uşa. Un tunet a mugit pe cerul oraşului, şi tot edificiul a vuit. Lumina fulgerului s-a filtrat printre obloanele închise ale ferestrei. M-am întins pe pat fără să mă dezbrac. Am auzit furtuna ce continua în beznă.
Am scos din sertarul noptierei portretul în creion al Marinei, făcut de Germán în ziua petrecută la plajă. L-am privit în întuneric, până m-au învins somnul şi oboseala. Am adormit 94
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
ţinându-l strâns ca pe o amuletă. Când m-am trezit, portretul îmi dispăruse din mâini.
Am deschis ochii brusc. Am simţit frigul şi suflarea vântului pe faţă. Fereastra era deschisă, iar ploaia îmi bântuia odaia. M-am ridicat, buimac. Prin întuneric, am căutat pe pipăite micuţa veioză de pe noptieră. Dar am apăsat în van pe întrerupător. Lumina era oprită. Şi mi-am dat seama că portretul cu care adormisem nu mai era nici în mâinile mele, dar nici pe pat ori pe jos. M-am frecat la ochi, fără să pricep. Brusc, am simţit-o. Intensă şi pătrunzătoare.
Duhoarea de putreziciune. În aer. În odaie. În propriile-mi haine, ca şi cum îmi frecasem pielea de stârvul unui animal mort. M-am ţinut să nu vomit şi, o clipă după aceea, m-a copleşit o panică profundă. Nu eram singur. Cineva sau ceva intrase pe fereastră în timp ce dormeam.
Încetişor, pipăind mobilele, m-am apropiat de uşă. Am încercat să aprind lumina mare. Am ieşit în uşa care dădea pe coridorul pierdut în beznă. Am simţit iar duhoarea, mai intensă. De animal sălbatic. Subit, mi s-a părut că
întrezăresc o siluetă care intra în ultima odaie.
— Doña Paula? am strigat-o, aproape în şoaptă.
Uşa s-a închis uşurel. Am tras cu putere aer în piept şi, deconcertat, am ieşit pe coridor. M-a oprit un şuierat ca de reptilă, dar era un cuvânt. Numele meu. Vocea venea din dormitorul închis.
— Doña Paula, dumneata eşti? am bâiguit, încercând să
stăpânesc tremurul ce-mi invada mâinile.
Am făcut un pas în întuneric. Vocea mi-a repetat numele.
Nu mai auzisem nicicând una la fel. Era spartă, crudă şi emana răutate. Mă simţeam blocat şi paralizat în acel coridor cu umbre. Deodată, uşa odăii s-a deschis brutal. Într-o secundă interminabilă, mi s-a părut că locul de trecere se scurta şi se îngusta sub picioarele mele, împingându-mă
spre uşa aceea.
95
- MARINA -
În mijlocul încăperii, am distins limpede obiectul ce strălucea pe pat. Era portretul Marinei, cu care adormisem.
În două mâini de lemn ca de marionetă. Cabluri însângerate curgeau pe lângă încheieturi. Am fost absolut sigur că erau mâinile pierdute de Benjamín Sentís în canal. Smulse din rădăcini. Şi am simţit că rămân fără aer în plămâni.
Duhoarea acidă era de nesuportat. Cu luciditatea groazei, am văzut pe perete, atârnând nemişcată, cu braţele încrucişate, o fiinţă îmbrăcată în negru. Faţa îi era acoperită
de păr încâlcit. De la baza uşii, am privit cum chipul i se ridica nespus de lent, arătând un zâmbet cu colţi ce sclipeau în penumbră. Pe sub mănuşi, au început să mişte gheare ca nişte snopi de şerpi. Am dat un pas înapoi şi am auzit iar glasul ce-mi murmura numele. Figura se târa spre mine ca un păianjen uriaş.
Am urlat şi am trântit uşa. Am încercat să blochez ieşirea din odaie, dar am simţit o lovitură puternică. Zece unghii ca nişte cuţite au răzbit prin lemn. Am luat-o la goană spre celălalt capăt al coridorului şi am auzit cum uşa rămasă în urmă se făcea fărâme. Coridorul devenise un tunel nesfârşit.
Am zărit scara la câţiva metri şi m-am întors să privesc în urmă. Fiinţa infernală luneca drept spre mine. Sclipirile ochilor ei străpungeau tenebrele. Eram prins.
M-am aruncat pe coridorul care ducea la bucătărie, profitând că ştiam pe de rost toate ascunzişurile liceului. Am închis uşa după mine. Degeaba. Creatura s-a năpustit asupra ei şi a dărâmat-o, aruncându-mă la pământ. M-am rostogolit pe lespezi şi m-am ascuns sub masă. Am zărit nişte picioare. În jurul meu, zeci de farfurii şi pahare au explodat în cioburi, formând un strat de sticlă spartă. Am zărit printre cioburi tăişul zimţat al unui cuţit şi l-am luat cu disperare. Figura s-a lăsat jos lângă mine, ca lupul la gura vizuinii. Am împuns cu cuţitul spre chipul acela şi tăişul a intrat în el ca în noroi. Figura s-a tras înapoi cu o jumătate de metru, şi eu am putut fugi în celălalt capăt al bucătăriei.
Am căutat ceva cu care să mă apăr, dând şi eu înapoi, pas 96
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
după pas. Am dat de un sertar. L-am deschis. Tacâmuri, ustensile de bucătărie, lumânări, o brichetă cu benzină şi alte nimicuri ce nu erau bune de nimic. Instinctiv, am luat bricheta şi am dat s-o aprind. În faţa mea se ridica umbra creaturii. I-am simţit suflarea urât mirositoare. Una din gheare se apropia de gâtul meu. Am aprins bricheta şi flacăra ei a luminat creatura la doar douăzeci de centimetri.
Am închis ochii şi mi-am ţinut respiraţia, convins că
înfruntam moartea şi că nu trebuia decât să aştept. Iar aşteptarea devenise nesfârşită.
Când am redeschis ochii, creatura se retrăgea. I-am auzit paşii, pleca. Am urmat-o spre odaia mea şi mi s-a părut că
aud un geamăt. Am crezut că în sunetul lui percepeam durere sau furie. Ajuns în cameră, m-am oprit în uşă şi am privit. Intrusul îmi scotocea în rucsac. A pus mâna pe albumul cu fotografii luat din seră. S-a întors, ne-am uitat unul la altul. Pentru o zecime de secundă, i-am întrezărit profilul în lumina spectrală a nopţii. Am vrut să zic ceva, dar fiinţa se aruncase deja pe fereastră.
Am fugit spre pervaz şi am privit afară, sperând să-i văd trupul căzând în gol. Silueta luneca peste scurgeri cu o viteză
neverosimilă. Pelerina neagră îi unduia în vânt. De acolo a sărit pe acoperişurile aripii de răsărit. A ocolit o pădure de garguie şi turnuri. Paralizat, am privit cum apariţia infernală
