— Cariera mea în poliţie a fost distrusă. Am fost detaşat la brigada antisubversivă. Ştiţi din cine era compusă? Din vânători de stafii. Aşa li se spunea în poliţie. Aş fi renunţat la post, dar în acele vremuri de sărăcie îi întreţineam din solda mea pe fratele meu şi familia lui. În plus, nimeni nu avea să
dea de lucru unui fost poliţist. Oamenii erau sătui de spioni şi turnători. Aşa că am rămas. Trebuia să fac percheziţii la miezul nopţii în pensiuni sărăcăcioase, unde găseau adăpost pensionari şi mutilaţi de război, în căutare de volume din Capitalul şi de manifeste socialiste puse în pungi impermeabile şi pitite în closete, chestii de-astea. La începutul lui 1949, credeam că totul era sfârşit pentru mine.
Tot ce putuse ieşi rău ieşise cât se putea de rău. Ori aşa 108
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
credeam eu. În zorii zilei de 13 decembrie 1949, la aproape un an de la incendiul în care muriseră Kolvenik şi soţia lui, trupurile ciopârţite a doi inspectori din fosta mea unitate au fost găsite la uşa vechii magazii de la Velo-Granell, în Borne.
S-a aflat că ajunseseră acolo făcând investigaţii în urma unui denunţ anonim pe care îl primiseră în legătură cu cazul Velo-Granell. O cursă. Moartea lor n-aş dori-o nici celui mai mare duşman. Nici roţile de tren nu fac dintr-un trup ceea ce am văzut eu la morgă. Erau poliţişti buni. Înarmaţi. Ştiau ce fac.
Raportul a semnalat că mai mulţi vecini au auzit detunături.
În zona crimei s-au găsit paisprezece cartuşe goale de nouă
milimetri. Toate proveneau de la armele regulamentare ale inspectorilor. Nu s-a găsit nicio urmă de impact ori de proiectil pe pereţi.
— Ce explicaţie găsiţi acestui fapt?
— N-are nicio explicaţie. E pur şi simplu imposibil. Dar s-a întâmplat… Eu însumi am văzut carcasele goale şi am cercetat zona.
M-am uitat la Marina şi ea la mine.
— Poate că au tras într-un obiect, o maşină sau o căruţă, de pildă, care a primit gloanţele şi apoi a dispărut fără să
lase vreo urmă, a propus Marina.
— Prietena dumitale ar fi un bun poliţist. Pe această
ipoteză ne-am bazat la un moment dat, dar pe atunci nu aveam dovezi care s-o sprijine. Proiectilele de acest calibru tind să ricoşeze pe suprafeţele metalice, iar impactul lor lasă
urme sau, oricum, lasă resturi. Dar nu s-a găsit nimic.
— Peste câteva zile, la înmormântarea colegilor mei, l-am întâlnit pe Sentís, a continuat Florián. Era tulburat, părea nedormit de zile întregi. Hainele murdare îi miroseau a băutură. Mi-a mărturisit că nu îndrăznea să vină acasă, că
de zile întregi umbla haihui şi dormea în localuri publice.
„Viaţa mea nu mai valorează nimic, Florián”, mi-a zis. „Sunt un om mort.” I-am oferit protecţia poliţiei. A râs. I-am propus chiar să-l ascund la mine acasă. A refuzat. „Nu vreau să te 109
- MARINA -
am pe conştiinţă, Florián”, a spus înainte de a se face nevăzut printre oameni. În lunile următoare, toţi vechii membri ai consiliului de conducere de la Velo-Granell şi-au găsit moartea, teoretic, în mod natural. „Stop cardiac” a fost verdictul medicului în toate cazurile. Circumstanţele erau similare. Singuri în pat, toţi la miezul nopţii, toţi târându-se pe podea, fugind de o moarte ce nu lăsase urme. Toţi, cu excepţia lui Benjamín Sentís. Până acum câteva săptămâni, nu mai vorbisem cu el de treizeci de ani.
— Înaintea morţii lui, am observat.
Florián a încuviinţat.
— A sunat la comisariat şi a întrebat de mine. Spunea că
ar avea informaţii despre crimele din fabrică şi cazul Velo-Granell. L-am sunat şi am vorbit cu el. Mi-am zis că delira, dar am acceptat să-l văd. De milă. Ne-am dat întâlnire pentru a doua zi, într-o cârciumă de pe strada Princesa. N-a venit. Două zile mai târziu, un vechi prieten de la comisariat m-a sunat şi mi-a spus că-i găsiseră cadavrul într-un canal de scurgere părăsit din Ciutat Vella10. Mâinile artificiale construite de Kolvenik pentru el îi fuseseră amputate. Totul a apărut în presă. Dar jurnalele n-au scris şi că poliţia găsise un cuvânt scris cu sânge pe peretele canalului: Teufel.
— Teufel?
— E în germană, a spus Marina. Înseamnă „diavol”.
— E şi numele simbolului lui Kolvenik, ne-a dezvăluit Florián.
— Fluturele negru?
El a dat afirmativ din cap.
— De ce i se spune aşa? a întrebat Marina.
— Nu-s entomolog. Dar ştiu că Mihail Kolvenik colecţiona asemenea fluturi, a răspuns.
Se apropia amiaza, şi Florián ne-a invitat să mâncăm ceva într-un bar de lângă gară. Cu toţii ne doream să ieşim din casa aceea.
10 Oraşul Vechi.
110
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
Patronul barului părea să-i fie prieten şi ne-a dus la o masă mai izolată, lângă fereastră.
— Te vizitează nepoţii, şefu’? l-a întrebat, surâzător.
Florián a consimţit fără să dea explicaţii. Un chelner ne-a adus nişte omletă cu cartofi şi pâine frecată cu roşii; a mai adus şi un pachet cu ţigări Ducados pentru Florián.
Savurând mâncarea, foarte gustoasă, Florián şi-a continuat istorisirea.
— Când am început să investighez fabrica Velo-Granell, am aflat că Mihail Kolvenik nu avea un trecut prea limpede.
Naşterea şi naţionalitatea lui nu erau înregistrate la Praga.
Probabil că Mihail nu era adevăratul său prenume.
— Atunci, cine era? am întrebat.
— Sunt peste treizeci de ani de când îmi pun această
întrebare. De fapt, când am intrat în contact cu poliţia din Praga, am descoperit numele unui oarecare Mihail Kolvenik, care apărea, însă, în registrele din WolfterHaus.
— Ce-i asta? l-am iscodit.
— Spitalul municipal de boli nervoase. Dar nu cred că
Mihail Kolvenik a fost vreodată acolo. Pur şi simplu a luat numele unui bolnav de acolo. Kolvenik nu era nebun.
