Intuindu-mi temerile, Marina a luat iniţiativa.
— Domnule doctor Shelley, a zis dulce, a nimerit din întâmplare în mâinile noastre o colecţie de fotografii care e posibil să fi fost ale domnului Mihail Kolvenik. Într-una din ele, apăreţi lângă un pacient. De aceea am îndrăznit să vă
88
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
deranjăm, căci speram să înapoiem colecţia stăpânului ei legitim sau cui o fi aparţinând.
De astă dată, răspunsul n-a mai fost lapidar. Medicul s-a uitat la Marina, fără să-şi ascundă o oarecare uimire. M-am întrebat de ce nu-mi dăduse mie prin minte o asemenea viclenie. Aşa că am hotărât că era mai bine să-i las Marinei grosul conversaţiei.
— Nu ştiu despre ce fotografii vorbiţi, domnişoară…
— Unele în care apar pacienţi cu malformaţii, a zis Marina.
O luminiţă s-a aprins în ochii doctorului. Atinseserăm un nerv. Exista, totuşi, viaţă sub pături.
— Ce vă face să credeţi că pozele îi aparţineau lui Mihail Kolvenik? a întrebat, făcând pe nepăsătorul. Ori că eu aş
avea vreo legătură cu ele?
— Fiica dumneavoastră ne-a spus că eraţi prieteni, a spus Marina, schimbând vorba.
— María are virtutea ingenuităţii, i-a tăiat-o Shelley, ostil.
Marina a consimţit, s-a ridicat în picioare şi mi-a făcut semn s-o imit.
— Înţeleg, a spus politicos. Văd că ne-am înşelat. Ne pare rău că v-am deranjat, domnule doctor. Hai, Óscar. Găsim noi cui să dăm colecţia…
— Un moment, a oprit-o Shelley.
După ce şi-a dres glasul, ne-a făcut semn să ne aşezăm din nou.
— Mai aveţi colecţia?
Marina a încuviinţat, înfruntând privirea bătrânului.
Brusc, Shelley a scos ceea ce am presupus că era un hohot de râs. Semăna cu fâsâitul unor vechi pagini de ziar mototolite.
— De unde ştiu că spuneţi adevărul?
Marina mi-a aruncat un ordin mut. Am scos fotografia din buzunar şi i-am întins-o doctorului. A luat-o cu o mână
tremurândă şi a examinat-o. A studiat-o îndelung. În sfârşit, întorcându-şi privirea spre foc, a început să vorbească.
89
- MARINA -
După cum ne-a spus, doctorul Shelley avea tată britanic şi mamă catalană. Se specializase ca traumatolog într-un spital din Bournemouth. Stabilindu-se la Barcelona, condiţia lui de străin îi închisese uşile cercurilor sociale în care se inaugurau cariere promiţătoare. N-a putut obţine decât un post la infirmeria unei închisori. Acolo îl îngrijise pe Mihail Kolvenik după ce acesta căzuse victimă unei brutale încăierări în puşcărie. Pe atunci, Kolvenik nu vorbea nici spaniola, nici catalana. A avut norocul ca Shelley să spună
ceva în germană. Shelley i-a împrumutat bani ca să-şi cumpere haine, l-a găzduit şi l-a ajutat să-şi găsească de lucru la Velo-Granell. Kolvenik a prins o dragoste nemăsurată pentru el, neuitându-i nicicând bunătatea. Între cei doi s-a născut o prietenie profundă.
Mai târziu, din prietenia lor avea să rodească o relaţie profesională. Mulţi dintre pacienţii doctorului Shelley aveau nevoie de piese ortopedice şi proteze speciale. Velo-Granell era lider în domeniu, şi niciunul dintre proiectanţii lui nu dădea dovadă de mai mult talent decât Mihail Kolvenik. Cu timpul, Shelley devenise medicul personal al lui Kolvenik. De cum i-a surâs norocul, Kolvenik a vrut să-i dea o mână de ajutor prietenului său, finanţând înfiinţarea unui centru medical specializat în studierea şi tratarea bolilor degenerative şi a malformaţiilor congenitale.
Kolvenik era interesat de acel domeniu încă din copilăria petrecută la Praga. Shelley ne-a povestit că mama lui Mihail Kolvenik avusese gemeni. Unul din ei, Mihail, se născuse puternic şi sănătos. Celălalt, Andrei, venise pe lume cu o malformaţie incurabilă a oaselor şi muşchilor, care avea să-i aducă moartea după nici şapte ani. Întâmplarea marcase memoria şi, într-o oarecare măsură, vocaţia lui Mihail. El avusese întotdeauna convingerea că, dacă s-ar fi bucurat de o îngrijire medicală adecvată şi ar fi dispus de o tehnologie care să-i poată oferi ceea ce natura îi refuzase, fratele lui ar fi putut să ajungă la maturitate, trăindu-şi viaţa din plin. Acea convingere îl făcuse să-şi dedice talentul proiectării de 90
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
mecanisme care, după cum îi plăcea să spună, „să
completeze” trupurile defavorizate de providenţă.
„Natura e ca un copil ce se joacă cu vieţile noastre. Când se plictiseşte de jucăriile stricate, le lasă baltă şi le înlocuieşte cu altele”, spunea Kolvenik. „Noi suntem datori să
adunăm piesele şi să le recompunem.”
Unii percepeau în vorbele lui o aroganţă ce friza blasfemia; alţii, doar speranţa. Umbra fratelui nu-l părăsise nicicând pe Mihail Kolvenik. Credea că soarta capricioasă şi nemiloasă
hotărâse ca el să trăiască, iar fratele lui să se nască cu moartea în trup. Shelley ne-a mai spus că Mihail Kolvenik se simţea vinovat de aceasta şi profund dator faţă de Andrei şi toţi cei care, ca şi el, purtau stigmatul imperfecţiunii. Pe atunci, începuse să colecţioneze fotografii cu diformi din întreaga lume. Pentru Kolvenik, acele fiinţe uitate de soartă
erau fraţii nevăzuţi ai lui Andrei. Familia lui.
— Mihail Kolvenik era un bărbat strălucit, a continuat doctorul Shelley. Asemenea oameni trezesc mereu neîncrederea celor ce se simt inferiori. Invidia e un orb care vrea să-ţi scoată ochii. În ultimii lui ani de viaţă, dar şi după
moartea lui, despre Mihail s-au spus calomnii. Blestematul ăla de inspector… Florián. Nu înţelegea că se foloseau de el ca de o marionetă pentru a-l distruge pe Mihail…
— Florián? a intervenit Marina.
