101
- MARINA -
— Nimic. Dacă nu aspiri decât la asta.
— Nu ştiu la ce aspir. Lucrurile nu-s la fel de limpezi pentru toţi ca pentru tine, Marina Blau, Premiul Nobel pentru Literatură şi conservatoarea colecţiei de cămăşi de noapte a familiei de Borbón9.
Marina a devenit atât de serioasă, încât mi-am regretat comentariul.
— Cine nu ştie unde merge n-ajunge nicăieri, a spus cu răceală.
I-am arătat biletul meu.
— Eu ştiu unde mă duc.
A întors privirea. Am urcat în tăcere vreo două minute.
Silueta liceului meu se înălţa în depărtare.
— Arhitect, am murmurat.
— Ce?
— Vreau să fiu arhitect. La asta aspir. N-am spus-o nicicând nimănui.
În sfârşit, mi-a surâs. Funicularul ajungea în vârful muntelui şi se hurduca precum o maşină de spălat veche.
— Întotdeauna am vrut să am propria mea catedrală, a spus Marina. Ai vreo sugestie?
— Gotică. Dă-mi timp şi ţi-o construiesc.
Soarele i-a luminat chipul, iar ochii i-au strălucit, pironindu-mă.
— Promiţi? a întrebat, oferindu-mi palma deschisă.
I-am strâns mâna cu putere.
— Îţi promit.
Adresa obţinută de Marina era a unei case vechi, aşezată
practic pe marginea prăpastiei. Bălăriile puseseră stăpânire pe întreaga grădină. O cutie poştală ruginită se iţea dintre ele ca o ruină a erei industriale. Ne-am strecurat până la uşă. Se zăreau cutii cu grămezi de jurnale vechi, legate cu sfori.
Zugrăveala faţadei se coşcovea ca o piele uscată, veştejită de 9 Numele spaniol al dinastiei de Bourbon, a cărei ramură iberică
domneşte în Spania.
102
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
vânt şi ploaie. Inspectorul Victor Florián nu exagera cu cheltuielile de imagine.
— Aici chiar că-i nevoie de un arhitect, a spus Marina.
— Sau de o echipă de demolatori.
Am bătut la uşă încetişor. Mă temeam că, de-aş fi bătut mai tare, atingerea degetelor mele ar fi aruncat casa pe munte în jos.
— Şi dacă încerci cu soneria?
Butonul era spart, iar în cutie se întrezăreau fire electrice de pe vremea lui Edison.
— Eu nu-mi bag degetul aici, am replicat, bătând din nou.
Brusc, uşa s-a crăpat vreo zece centimetri. Un lanţ de siguranţă a sclipit în faţa a doi ochi cu luciri metalice.
— Cine-i acolo?
— Victor Florián?
— Eu sunt, dar vreau să ştiu cine-i acolo.
Glasul era autoritar şi nerăbdător. Un glas ce penaliza.
— Avem informaţii despre Mihail Kolvenik, s-a prezentat Marina.
Uşa s-a deschis larg. Victor Florián era lat în umeri şi musculos. Purta tot costumul din ziua când se pensionase, ori aşa mi-am închipuit. Părea un bătrân colonel fără război şi batalion de comandat. Strângea între buze o havană stinsă
şi în fiecare sprânceană avea mai mult păr decât majoritatea oamenilor pe tot capul.
— Ce ştiţi voi despre Kolvenik? Cine sunteţi? Cine v-a dat adresa mea?
Florián nu punea întrebări, le mitralia. Ne-a poftit înăuntru, după ce a aruncat o privire în exterior, de parcă se temea să nu fi fost urmăriţi de cineva. Locuinţa era un cuib de murdărie şi mirosea a magazie. Erau mai multe hârtii decât în biblioteca din Alexandria, dar toate răvăşite şi ordonate de un ventilator.
— Să mergem în spate.
103
- MARINA -
Am trecut prin faţa unei încăperi cu zeci de arme pe un perete. Revolvere, arme automate, mausere, baionete. Unele revoluţii începuseră cu mai puţină artilerie.
— Sfântă Fecioară, am murmurat.
— Linişte, asta nu-i capelă, ne-a repezit Florián şi a închis uşa arsenalului.
„Spatele” pomenit era o sufragerie mică, din care se putea privi întreaga Barcelonă. Chiar şi la pensie, inspectorul continua s-o ţină sub observaţie de sus. Ne-a arătat o sofa plină de găuri. Pe masă erau o cutie cu fasole pe jumătate plină şi o bere Estrella Dorada, fără pahar. „Pensie de poliţist, bătrâneţe de cerşetor”, mi-am zis. Florián s-a aşezat pe un scaun vizavi de noi şi a luat un deşteptător ieftin. L-a pus dintr-o singură mişcare pe masă, în faţa noastră.
