Ea mă aştepta în grădină, concentrată asupra caietului secret. De cum m-a văzut, s-a grăbit să-l închidă. M-am întrebat dacă nu cumva scria chiar despre mine, despre ceea ce păţiserăm noi în seră.
— Ce face piciorul tău, cum îi mai merge? a întrebat, strângând caietul cu ambele braţe.
— Am să supravieţuiesc. Vino să-ţi arăt ceva.
Am scos albumul şi m-am aşezat lângă ea pe ghizdul fântânii. L-am deschis şi am dat câteva pagini. Marina a suspinat în tăcere, tulburată de imagini.
— Uite aici, am spus, oprindu-mă la o fotografie, spre sfârşitul albumului. Mi-a venit în minte azi-dimineaţă, când m-am trezit. Până acum nu-mi picase fisa, dar azi…
Marina a cercetat poza pe care i-o arătam. Era în alb şi negru şi avea farmecul ciudatei precizii ce caracteriza doar vechile portrete de studio. Înfăţişa un bărbat al cărui craniu era brutal deformat şi a cărui coloană vertebrală abia stătea în picioare. Se sprijinea de un bărbat tânăr, în halat alb, cu ochelari rotunzi şi o cravată asortată cu o mustaţă frumos tăiată. Un medic. Doctorul privea spre cameră. Pacientul îşi acoperea ochii cu mâna, parcă ruşinat de condiţia lui. În spatele lor se distingea panoul unui vestiar şi ceea ce părea un cabinet de consultaţii. Într-un colţ, se observa o uşă
întredeschisă. Acolo, privind timid spre scenă, o fetiţă foarte mică ţinea în braţe o păpuşă. Poza părea mai curând un document medical de arhivă.
— Fii foarte atentă, am insistat.
— Nu văd decât un biet bărbat…
— Nu te uita la el, ci la ce-i în spatele lui.
— O fereastră…
— Ce vezi prin fereastră?
Marina s-a încruntat.
84
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
— Îl recunoşti? am întrebat, arătând dragonul ce împodobea faţada edificiului din faţa odăii unde fusese făcută fotografia.
— L-am văzut undeva…
— Asta mi-am zis şi eu, am consimţit. Aici, în Barcelona.
Pe Ramblas, în faţa teatrului Liceo. Am revăzut fiecare fotografie din album în parte, iar asta-i singura făcută în Barcelona.
Am desprins fotografia din album şi i-am întins-o Marinei.
Pe dos, cu litere aproape şterse, se putea citi: Studioul fotografic Martorell-Borrás – 1951
Copie – Doctorul Joan Shelley
Rambla de los Estudiantes, 46–48, et. 1, Barcelona Marina mi-a înapoiat fotografia, dând din umeri.
— Óscar, poza a fost făcută acum aproape treizeci de ani.
Nu înseamnă nimic.
— Azi-dimineaţă m-am uitat în cartea de telefon. Doctorul ăsta, Shelley, figurează încă la adresa Rambla de los Estudiantes, 46–48, etajul 1. Ştiam eu că-mi sună cunoscut numele lui. Apoi mi-am adus aminte că Sentís a spus că
doctorul Shelley fusese primul prieten al lui Mihail Kolvenik când acesta sosise la Barcelona.
Marina s-a uitat la mine.
— Şi ca să te bucuri, ai făcut ceva mai mult decât să te uiţi în cartea de telefon…
— Am sunat, am admis. Mi-a răspuns fiica doctorului Shelley, María. I-am zis că era extrem de important să stăm de vorbă cu tatăl ei.
— Şi a fost de acord?
— La început nu, dar, când am pomenit numele lui Mihail Kolvenik, i s-a schimbat vocea. Tatăl ei a acceptat să ne primească.
— Când?
M-am uitat la ceas.
85
- MARINA -
— Peste patruzeci de minute.
Am luat metroul până în piaţa Cataluña8. Când urcam scările spre Ramblas, începea să se întunece. Se apropia Crăciunul, iar oraşul era împodobit cu ghirlande de lumini.
Felinarele desenau spectre multicolore pe bulevard. Stoluri de porumbei zburătăceau printre chioşcuri cu flori şi cafenele, cântăreţi ambulanţi şi dansatoare de cabaret, turişti şi localnici, poliţişti şi pungaşi, cetăţeni şi strigoi din alte epoci. Germán avea dreptate: nu exista o asemenea stradă nicăieri în întreaga lume.
Silueta marelui teatru Liceo se înălţa în faţa noastră. Era seară de operă şi diadema de lumini a copertinelor din fier forjat era aprinsă. De cealaltă parte a bulevardului am recunoscut dragonul verde din fotografie, care privea lumea din colţul unei faţade. Văzându-l, mi-am spus că istoria rezervase altarele şi iconiţele Sfântului Gheorghe, dar dragonului îi revenise pe viaţă Barcelona.
