— Ştiţi că trupul domnului Sentís a fost găsit acum o săptămână în canalele de scurgere subterane? am întrebat.

— Citesc ziarele, a răspuns rece.

— Nu vi s-a părut straniu?

— Nu mai mult decât alte lucruri de care aflăm din presă, a replicat Shelley. Lumea e bolnavă. Iar eu încep să mă simt obosit. Altceva?

Eram gata să-l întreb de doamna în negru, dar Marina mi-a luat-o înainte, negând cu un surâs. Shelley s-a întins după

soneria de serviciu şi a tras de firul ei. María Shelley a intrat, cu privirea lipită de picioare.

— Tinerii pleacă, María.

— Da, tată.

Ne-am ridicat. Am întins mâna după fotografie, dar mâna tremurătoare a doctorului mi-a luat-o înainte.

— Poza am s-o opresc, dacă nu vă supăraţi…

Apoi ne-a întors spatele şi i-a făcut semn fiicei sale să ne însoţească până la ieşire. Când ieşeam din bibliotecă, m-am întors să arunc o ultimă privire doctorului şi l-am surprins aruncând fotografia în flăcări. Ochii lui sticloşi au urmărit-o cum ardea printre limbile de foc.

María Shelley ne-a condus în tăcere până în vestibul, unde ne-a surâs, în chip de scuză.

— Tata e dificil, dar are inimă bună, l-a scuzat. Viaţa i-a oferit multe neplăceri şi firea îl trădează uneori…

92

- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

Ne-a deschis uşa şi a aprins lumina pe scară. I-am citit în privire o îndoială; parcă voia să ne spună ceva, dar se temea.

Marina a observat şi ea acest lucru şi i-a întins mâna în semn de mulţumire. Maria Shelley i-a întins-o pe a ei. Porii acelei femei emanau singurătate, ca o sudoare rece.

— Nu ştiu ce v-a zis tata, a şoptit, întorcând, temătoare, privirea.

— María? s-a auzit glasul doctorului din apartament. Cu cine vorbeşti?

O umbră a acoperit faţa Marinei.

— Vin, tată, vin…

Ne-a aruncat o ultimă privire, dezolată, şi a intrat în casă.

Întorcându-se, am observat că purta la gât o medalie mică.

Puteam jura că pe ea era gravat un fluture cu aripile negre desfăcute. Uşa s-a închis şi nu mi-a dat timp să verific. Am rămas pe palier, ascultând cum în casă glasul tunător al tatălui îşi năpustea furia asupra fiicei. Lumina de pe scară s-a stins. O clipă, am simţit miros de carne în descompunere.

Venea de undeva de pe scară, ca şi cum în beznă zăcea un animal mort. Mi s-a părut că aud paşi ce se îndepărtau în susul scării, iar duhoarea, sau impresia, a dispărut.

— Să plecăm de aici, am propus.

93

- MARINA -

14

Pe când ne întorceam la casa Marinei, am observat că ea mă privea cu coada ochiului.

— Ai să-ţi petreci Crăciunul în familie?

Am negat cu privirea pierdută în trafic.

— De ce nu?

— Părinţii mei călătoresc neîntrerupt. Sunt deja câţiva ani de când nu mai petrecem Crăciunul împreună.

Fără să vreau, glasul mi-a sunat ostil, ca de oţel. Am tăcut amândoi tot restul drumului. La gardul vilei, mi-am luat rămas-bun de la Marina.

Pe drumul spre internat, a început ploaia. Priveam în depărtare şirul ferestrelor de la etajul patru al liceului. Doar două erau luminate. Cei mai mulţi colegi plecaseră în vacanţa de Crăciun şi aveau să se întoarcă abia peste trei săptămâni. Ca în fiecare an. Internatul era pustiu, în grija tutorilor mai rămăseseră doar doi nefericiţi. Ultimii doi ani fuseseră cei mai răi, dar acum nu-mi mai păsa. De fapt, chiar îmi plăcea. Nu puteam concepe să plec de lângă Marina şi Germán. Alături de ei, nu mă mai simţeam singur.

Am urcat iar spre odaia mea. Coridorul părăsit era mut.

Acea aripă a internatului era pustie. Am presupus că nu avea să rămână decât doña Paula, văduva ce se ocupa de curăţenie şi locuia singură într-un mic apartament de la etajul trei. Şoapta continuă a televizorului ei se ghicea la etajul inferior. Am parcurs şirul odăilor goale, până la dormitorul meu. Am deschis uşa. Un tunet a mugit pe cerul oraşului, şi tot edificiul a vuit. Lumina fulgerului s-a filtrat printre obloanele închise ale ferestrei. M-am întins pe pat fără să mă dezbrac. Am auzit furtuna ce continua în beznă.

Am scos din sertarul noptierei portretul în creion al Marinei, făcut de Germán în ziua petrecută la plajă. L-am privit în întuneric, până m-au învins somnul şi oboseala. Am adormit 94

- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

ţinându-l strâns ca pe o amuletă. Când m-am trezit, portretul îmi dispăruse din mâini.

Am deschis ochii brusc. Am simţit frigul şi suflarea vântului pe faţă. Fereastra era deschisă, iar ploaia îmi bântuia odaia. M-am ridicat, buimac. Prin întuneric, am căutat pe pipăite micuţa veioză de pe noptieră. Dar am apăsat în van pe întrerupător. Lumina era oprită. Şi mi-am dat seama că portretul cu care adormisem nu mai era nici în mâinile mele, dar nici pe pat ori pe jos. M-am frecat la ochi, fără să pricep. Brusc, am simţit-o. Intensă şi pătrunzătoare.

Duhoarea de putreziciune. În aer. În odaie. În propriile-mi haine, ca şi cum îmi frecasem pielea de stârvul unui animal mort. M-am ţinut să nu vomit şi, o clipă după aceea, m-a copleşit o panică profundă. Nu eram singur. Cineva sau ceva intrase pe fereastră în timp ce dormeam.

Încetişor, pipăind mobilele, m-am apropiat de uşă. Am încercat să aprind lumina mare. Am ieşit în uşa care dădea pe coridorul pierdut în beznă. Am simţit iar duhoarea, mai intensă. De animal sălbatic. Subit, mi s-a părut că

întrezăresc o siluetă care intra în ultima odaie.

— Doña Paula? am strigat-o, aproape în şoaptă.

Uşa s-a închis uşurel. Am tras cu putere aer în piept şi, deconcertat, am ieşit pe coridor. M-a oprit un şuierat ca de reptilă, dar era un cuvânt. Numele meu. Vocea venea din dormitorul închis.

— Doña Paula, dumneata eşti? am bâiguit, încercând să

stăpânesc tremurul ce-mi invada mâinile.

Am făcut un pas în întuneric. Vocea mi-a repetat numele.