— Dar nu ştim nimic, am obiectat.
— Ştim ceva mai mult decât ei, probabil. Acum o săptămână, o femeie misterioasă ţi-a trimis o carte de vizită
cu adresa lui Sentís şi simbolul fluturelui negru. Tu îl vizitezi pe Sentís, care zice că nu ştie nimic despre această
chestiune, dar îţi spune o istorie ciudată despre Mihail Kolvenik şi fabrica Velo-Granell, care acum patruzeci de ani era implicată în afaceri tulburi. Din cine ştie ce motiv, uită
să-ţi spună că a fost implicat în acea istorie şi că el era, de fapt, fiul asociatului fondator, bărbatul pentru care acest Kolvenik crease două mâini artificiale în urma unui accident petrecut în fabrică. Şapte zile mai târziu, Sentís apare mort în canal…
— Fără mâinile ortopedice, am adăugat, amintindu-mi că
Sentís nu se grăbise să-mi strângă mâna când mă primise.
Gândindu-mă la mâna lui ţeapănă, am simţit un fior.
— Nu ştiu cum, când am intrat în seră, am întâlnit ceva, am spus, încercând să-mi fac ordine în minte, iar acum facem parte din acea istorie. Femeia în negru a ajuns la mine cu ajutorul cărţii de vizită.
— Óscar, nu ştim nici dacă a ajuns la tine, nici de ce. Nici măcar nu ştim cine-i.
75
- MARINA -
— În schimb, ea ştie cine suntem şi unde să dea de noi. Şi dacă ştie…
Marina a oftat.
— Să sunăm chiar acum la poliţie şi să uităm de toate astea cât mai iute, a zis. Nu-mi place şi, în plus, nu-i treaba noastră.
— Ba este, încă de când am hotărât s-o urmărim pe doamnă în cimitir.
Marina a întors privirea spre parc. Doi copii se jucau cu un zmeu, încercând să-l ridice în suflarea vântului. Fără să-şi ia ochii de la ei, a şoptit molcom:
— Atunci, ce propui?
Ştia perfect ce-aveam în minte.
Soarele apunea deasupra bisericii din piaţa Sarriá, când Marina şi cu mine am pornit pe Paseo de la Bonanova cu gândul să mergem la seră. Luaserăm, din precauţie, o lanternă şi o cutie cu chibrituri. Am cotit pe strada Iradier şi am pornit prin pasajele solitare ce mergeau paralel cu liniile de tren. Ecoul trenurilor care urcau spre Vallvidrera se filtra printre alei. Am găsit imediat străduţa unde o pierduserăm din vedere pe doamnă şi gardul care ascundea sera din fund.
Frunze uscate acopereau terenul pietruit. Pe când ne deschideam drum printre buruieni, umbre gelatinoase se ridicau în jurul nostru. Iarba fâşâia în vânt, iar luna surâdea pe cer, printre nori. În amurg, iedera ce acoperea sera mă
ducea cu gândul la nişte plete din şerpi. Am ocolit clădirea şi am ajuns la uşa din spate. La flacăra unui chibrit, am descoperit simbolul lui Kolvenik şi al Velo-Granell, acoperit de muşchi. Am înghiţit în sec şi m-am uitat la Marina.
Chipul ei strălucea cadaveric.
— Tu ai vrut să revenim aici, a spus.
Am aprins lanterna, iar lumina ei roşiatică a inundat intrarea în seră. Înainte de a intra, am aruncat o privire. La lumina zilei, locul mi se păruse sinistru. Dar acum, noaptea, mi-a părut scena unui coşmar. Printre dărâmături, fasciculul 76
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
lanternei dezvăluia reliefuri sinuoase. Mergeam urmat de Marina, cu lanterna în faţă. Solul umed ne scrâşnea sub paşi. Şuieratul înfiorător al figurilor din lemn, care se frecau una de alta, ne ajungea la urechi. Ascultam giulgiul umbrelor în inima serei. O clipă, nu mi-am amintit dacă
maşina ce punea în mişcare figurile suspendate rămăsese sus sau jos la plecarea noastră de acolo. M-am uitat la Marina şi mi-am dat seama că şi ea simţea la el.
— A fost cineva aici după ce noi, a spus, arătând siluetele ce atârnau din tavan la jumătatea înălţimii.
Se legăna o mare de picioare. Am simţit un val de frig în ceafă şi am înţeles că venise cineva şi coborâse figurile. Fără
să mai pierd vremea, m-am îndreptat spre masa de scris şi i-am dat lanterna Marinei.
— Ce căutăm? a murmurat ea.
Am arătat spre albumul cu poze vechi de pe masă. L-am luat şi l-am băgat în rucsacul pe care îl purtam în spate.
— Albumul ăsta nu-i al nostru, Óscar, nu ştiu dacă…
N-am ţinut seama de protestele ei şi m-am aplecat să
cercetez sertarele biroului. În primul erau tot soiul de unelte ruginite, cuţite, piuneze şi ferăstraie cu tăişul tocit. Al doilea era gol. Păianjeni mici şi negri alergau pe fundul lui, căutând refugiu în crăpăturile lemnului. L-am închis şi mi-am încercat norocul cu al treilea. Încuietoarea era blocată.
— Ce-i? am auzit-o pe Marina şoptind neliniştită. Am luat unul dintre cuţitele din primul sertar şi am încercat să forţez încuietoarea. În spatele meu, Marina ţinea lanterna sus, cu ochii la umbrele ce dansau legănat pe pereţii serei.
— Mai ai mult?
— Stai liniştită. Doar un minut.
Simţeam pe cuţit partea de sus a încuietorii. I-am dat ocol, făcând gaură în jurul ei. Lemnul uscat, putred, ceda cu uşurinţă sub apăsarea mea. Ţăndările de lemn scrâşneau şi trosneau zgomotos. Marina s-a lăsat pe vine lângă mine şi a lăsat lanterna pe jos.
