— E de preferat mai mult decât mai puţin. Mă întorc într-o clipă.

Am auzit cum i se pierdeau paşii pe coridor. Mi-am pus hainele pe un scaun şi am lunecat sub cearşafurile curate şi scrobite. Cred că niciodată în viaţă nu mai fusesem atât de ostenit. Aveam pleoapele ca de plumb. Marina a adus un soi de cămaşă de noapte, lungă de doi metri, care părea furată

din trusoul unei infante.

— Nici vorbă, am obiectat. Nu dorm cu aşa ceva.

— Doar asta am găsit. O să-ţi vină perfect. În plus, Germán nu-i de acord ca eu să le permit băieţilor dezbrăcaţi să doarmă în casă. Reguli.

Mi-a aruncat cămaşa de noapte şi a lăsat câteva lumânări pe consolă.

— Dacă ai nevoie de ceva, bate în perete. Sunt alături.

Ne-am privit o clipă în tăcere. În cele din urmă, Marina şi-a întors privirea.

— Noapte bună, Óscar, a murmurat.

— Noapte bună.

M-am deşteptat în dormitorul scăldat în lumină. Camera dădea spre răsărit, iar pe fereastră se zărea soarele strălucitor ce se înălţa peste oraş. Înainte de a mă da jos din pat, am văzut că hainele îmi dispăruseră de pe scaunul unde le lăsasem de cu seară. Am înţeles ce însemna aceasta şi am 99

- MARINA -

blestemat excesul de amabilitate, convins că Marina făcuse special astfel. Pe sub uşă se strecurau arome de pâine caldă

şi cafea proaspătă. Renunţând la orice speranţă de a-mi păstra demnitatea, m-am pregătit să cobor în bucătărie, îmbrăcat în ridicola cămaşă de noapte. Am ieşit pe coridor şi am descoperit că toată casa era scăldată în acea lumină

magică. Am auzit glasurile gazdelor mele, sporovăind în bucătărie. Mi-am luat inima în dinţi şi am coborât pe trepte.

M-am oprit în pragul uşii şi mi-am dres glasul. Marina, care îi turna cafea lui Germán, a ridicat privirea.

— Bună dimineaţa, frumoasă adormită, a spus.

Germán s-a întors şi s-a ridicat ca un domn, întinzându-mi mâna şi oferindu-mi un scaun.

— Bună ziua, prietene Óscar! a exclamat cu entuziasm. E

o plăcere să te avem printre noi. Marina mi-a explicat deja despre reparaţiile de la internat. Să ştii că poţi rămâne aici oricât e nevoie, te rog să fii convins. Aceasta e casa ta.

— Vă mulţumesc foarte mult.

Marina mi-a turnat o ceaşcă cu cafea, surâzând şmechereşte şi arătând spre cămaşa de noapte.

— Îţi stă nemaipomenit.

— Divin. Sunt o floare între flori. Unde-mi sunt hainele?

— Ţi le-am curăţat niţel, acum se usucă.

Germán a împins spre mine o tavă cu cornuri abia aduse de la cofetăria Foix. Îmi lăsa gura apă.

— Gustă unul, Óscar, m-a îndemnat Germán. E cornul cornurilor. Şi fii sigur, ce vezi aici nu-i marmeladă, ci un monument.

Am înghiţit cu lăcomie şi apetit de naufragiat tot ce-mi puneau în faţă. Germán răsfoia, distrat, jurnalul. Se vedea că

era binedispus şi, deşi îşi terminase micul dejun, nu s-a ridicat până ce nu m-am ghiftuit şi mi-au rămas de mâncat doar tacâmurile. Apoi s-a uitat la ceas.

— Ai să ajungi târziu la întâlnirea cu preotul, tată, i-a amintit Marina.

Germán a încuviinţat, uşor plictisit.

100

- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

— Nici nu ştiu de ce mă mai deranjez, a zis. Puşlamaua asta pune mai multe curse decât un vânător.

— Asta din pricina sutanei, a spus Marina. Crede că îi aduce mai mulţi adepţi.

M-am uitat la amândoi deconcertat, fără să am nici cea mai mică idee despre ce voiau să spună.

— Şah, a lămurit Marina. Germán şi preotul sunt în duel de ani de zile.

— Niciodată să nu provoci un iezuit la o partidă de şah, prietene Óscar. Crede-mă. Cu permisiunea dumitale, a spus Germán, ridicându-se.

— Asta ar mai lipsi. Mult noroc.

Germán şi-a luat surtucul, pălăria şi bastonul de abanos şi a plecat la întâlnirea cu prelatul strateg. Imediat, Marina s-a dus în grădină şi s-a întors cu hainele mele.

— Regret, dar Kafka a dormit pe ele.

Hainele se uscaseră, dar mirosul de felină n-avea să

dispară nici după cinci spălări.

— Azi-dimineaţă, când m-am dus să cumpăr micul dejun, am sunat de la barul din piaţă la comisariatul de poliţie.

Inspectorul Victor Florián s-a pensionat şi locuieşte în Vallvidrera. N-are telefon, dar mi-au dat adresa.

— Mă îmbrac într-un minut.

Staţia de funicular din Vallvidrera era la câteva străzi de casa Marinei. Mergând cu pas ferm, am ajuns în zece minute acolo şi am cumpărat două bilete. De pe peronul de la poalele muntelui, mahalaua Vallvidrera apărea ca un balcon deasupra oraşului. Casele păreau atârnate de nori cu fire nevăzute. Ne-am aşezat la coada vagonului şi, în vreme ce funicularul urca molcom, am privit Barcelona la picioarele noastre.

— Asta trebuie să fie o meserie bună, am zis. Ascensorist de funiculare. Liftierul cerului.

Marina m-a privit cu scepticism.

— Ce-i rău în tot ce-am spus? am întrebat.