Am făcut ce-mi poruncise, întinzând piciorul pe marginea căzii. Tăietura era mai adâncă decât crezusem, iar conturul i se înroşise. M-a luat cu ameţeli. Marina a îngenuncheat lângă mine şi a examinat-o cu grijă.
— Te doare?
— Numai cât mă uit la ea.
Infirmiera mea improvizată a luat nişte vată impregnată cu alcool şi a apropiat-o de tăietură.
— Are să te usture.
Când alcoolul a muşcat din rană, m-am prins atât de tare de marginea căzii, încât cred că mi-am lăsat amprentele pe ea.
— Îmi pare rău, a murmurat Marina, suflând deasupra tăieturii.
— Mie îmi pare şi mai rău.
Am răsuflat adânc, închizând ochii, iar ea a continuat să
cureţe meticulos rana. În sfârşit, a luat o fâşie de tifon din trusă şi a pus-o pe tăietură. A potrivit bandajul cu pricepere, neluându-şi ochii de la el.
— Nu ne-au urmărit, a spus Marina.
N-am ştiut prea bine la ce se referea.
— Figurile din seră, a adăugat, fără să se uite la mine.
Căutau albumul cu fotografii. Nu trebuia să le fi luat…
I-am simţit răsuflarea pe piele, în timp ce-mi aplica tifonul curat.
— Cât despre ce s-a petrecut ieri, pe plajă… am început.
Marina s-a oprit şi a ridicat privirea.
— Nimic.
81
- MARINA -
Marina a pus ultima fâşie de tifon şi m-a privit în tăcere.
Am crezut că avea să-mi spună ceva, dar pur şi simplu s-a ridicat şi a ieşit din baie.
Am rămas singur cu lumânările şi pantalonii distruşi definitiv.
82
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
13
Am ajuns la internat după miezul nopţii, când toţi colegii mei dormeau deja, deşi prin găurile cheilor de la uşile lor se filtrau pe coridor ace de lumină. Am lunecat în vârful picioarelor spre odaia mea. Am închis uşa cu cea mai mare grijă şi am privit deşteptătorul de pe noptieră. Era aproape unu noaptea. Am aprins veioza şi am scos din rucsac albumul cu fotografii pe care îl luasem din seră.
L-am deschis şi m-am cufundat iar în galeria personajelor ce-l populau. Într-o poză apărea mâna cu degete unite prin membrane, ca de amfibie. Lângă ea, o fetiţă cârlionţată, îmbrăcată în alb, surâdea aproape diavoleşte, cu caninii iţiţi printre buze. Pagină după pagină, capricii nemiloase ale naturii au defilat prin faţa ochilor mei. Doi fraţi albinoşi a căror piele părea să ia foc la simpla flacără a unei lumânări.
Siamezi uniţi la nivelul craniului, cu chipurile întoarse unul spre altul pe vecie. Trupul gol al unei femei a cărei coloană
vertebrală se răsucea ca o creangă uscată… Mulţi dintre ei erau copii sau tineri. Mulţi alţii păreau mai mici decât mine.
Abia dacă apăreau adulţi şi bătrâni. Am înţeles că speranţa de viaţă a acelor nefericiţi era minimă.
Mi-am adus aminte de vorbele Marinei, că albumul nu era al nostru şi că n-ar fi trebuit să ni-l însuşim vreodată.
Acum, când adrenalina mi se evaporase din sânge, această
idee a căpătat un nou înţeles. Privindu-l, profanam amintiri ce nu-mi aparţineau. Simţeam că acele imagini ale tristeţii şi nefericirii constituiau, în felul lor, un album de familie. Am dat mai multe pagini, convins că intuiam între ele o legătură
mai presus de spaţiu şi timp. În sfârşit, l-am închis şi l-am pus iar în rucsac. Am stins lumina, iar în minte mi-a apărut imaginea Marinei mergând pe plaja pustie. Am văzut-o cum se îndepărta pe ţărm până ce somnul a făcut să amuţească
vocea mareei.
83
- MARINA -
Pentru o zi, ploaia se sastisise de Barcelona şi o luase spre nord. Ca un hoţ, am chiulit de la ultima oră din acea după-amiază, ca să mă întâlnesc cu Marina. Norii se deschiseseră
peste o perdea albastră. O fâşie de soare străbătea străzile.
