revistei Hola11. O încântau articolele despre viaţa prinţeselor şi rochiile vedetelor de teatru bulevardier. Când i-am bătut la uşă, dona Paula privea un remake al Privighetorii din Pirinei, dintr-un ciclu de musical-uri al căror protagonist era Joselito, din emisiunea „Spectacol de după-amiază”. Cu un teanc de felii de pâine prăjită unse consistent cu lapte condensat şi scorţişoară.

— Bună ziua, dona Paula. Scuzaţi-mă că vă deranjez.

— Vai, Óscar, băiete, cum să mă deranjezi?! Intră, intră…

Pe ecran, Joselito îi hăulea unui ieduţ sub ochii binevoitori şi încântaţi a doi jandarmi. Lângă televizor, o ceată de Sfinte Fecioare împărţea vitrina de onoare cu vechile portrete ale soţului ei, Rodolfo, numai briantină şi o strălucitoare uniformă a Falangei12. Cu toată devoţiunea faţă de răposatul, doñei Paula îi plăcea democraţia deoarece, spunea, acum televiziunea era color şi trebuia să fie la curent.

— Ce spui de vuietul de azi-noapte? La telejurnal au vorbit despre un cutremur în Columbia şi, ce să spun, nu ştiu, mi-au băgat spaima în oase…

— Nu vă faceţi griji, doña Paula, Columbia e foarte departe.

— Zici tu aşa, dar şi acolo se vorbeşte spaniola, aşa că nu ştiu…

— Nu vă mai faceţi griji, că nu-i nicio primejdie. Să nu vă

faceţi griji pentru odaia mea. O să-mi petrec Crăciunul în familie.

— Vai, Óscar, ce bucurie!

Doña Paula aproape că mă văzuse crescând şi era convinsă că orice făceam era sacru. „Tu chiar ai talent”, 11 Bine-cunoscută revistă mondenă din Spania.

12 Mişcare politică de orientare fascistă, înfiinţată în 1934 prin fuziunea Falangei Spaniole Tradiţionale (FET, fondată în 1933 de către José Antonio Primo de Rivera) cu Ofensiva Naţional-Sindicalistă (JONS, fondate în 1931). După înfrângerea puterilor Axei, falangiştii au pierdut puterea, miliţiile şi junta lor politică au fost dizolvate, iar Falanga a fost absorbită de aparatul de stat. După moartea lui Franco (1975), alte partide şi-au însuşit ideologia şi simbolurile ei.

120

- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

obişnuia să spună, deşi nicicând nu putuse explica bine la ce. A stăruit să beau un pahar cu lapte şi să mănânc câţiva biscuiţi, copţi chiar de ea. I-am dat ascultare, deşi nu mi-era foame. Am stat niţel cu ea, privind filmul de la televizor şi acceptându-i toate comentariile. Buna de ea vorbea ca o moară stricată când avea companie, adică aproape niciodată.

— Ştii, era tare chipeş când era tânăr, şi îl arăta pe naivul Joselito.

I-am dat un sărut de bun rămas pe obraz şi m-am dus.

Am urcat un minut în odaia mea şi am luat în mare grabă

câteva cămăşi, o pereche de pantaloni şi lenjerie curată. Am pus totul într-o geantă, fără să întârzii niciun minut mai mult decât era necesar. Apoi, am trecut pe la secretariat şi am repetat imperturbabil povestea cu sărbătorile pe care urma să le petrec în familie. Am plecat de acolo dorind ca totul să fie la fel de uşor ca minţitul.

Am luat cina în tăcere, în sala cu portrete. Circumspect, Germán căzuse pe gânduri. Uneori, privirile ni se întâlneau, iar el îmi zâmbea, doar din politeţe. Marina întorcea supa cu lingura, fără s-o ducă la buze. Conversaţia s-a redus la sunetul tacâmurilor ce zgâriau farfuriile şi la sfârâitul lumânărilor. Nu era greu să-mi închipui că medicul nu dăduse veşti bune despre sănătatea lui Germán. Am hotărât să nu pun întrebări despre ceea ce era evident. După cină, Germán s-a scuzat şi s-a retras în odaia lui. Mi s-a părut mai bătrân şi mai ostenit ca niciodată. De când îl cunoşteam, era prima oară când îl vedeam ignorând portretele soţiei lui, Kirsten. De cum a plecat, Marina a împins deoparte farfuria cu supa neatinsă şi a suspinat.

— N-ai mâncat nimic.

— Nu mi-e foame.

— Veşti proaste?

— Să vorbim despre altceva, da? mi-a tăiat vorba sec, aproape ostil.

121

- MARINA -

Vorbele ei tăioase m-au făcut să mă simt străin în casă

străină. Parcă voiseră să-mi aducă aminte că nu eram în familia mea, nici în casa mea, iar problemele lor nu erau ale mele, oricât m-aş fi străduit să păstrez acea iluzie.

— Îmi pare rău, a murmurat după o vreme, întinzându-mi mâna.

— N-are importanţă, am minţit.

M-am ridicat să duc vasele la bucătărie. Ea a rămas la masă, tăcută, mângâind motanul, care mieuna în poala ei.

Am stat mai mult decât aveam nevoie. Am spălat farfuriile până ce nu mi-am mai simţit mâinile în apa rece. Când m-am întors în salon, Marina plecase deja la culcare. Lăsase două lumânări aprinse pentru mine. Restul casei tăcea în întuneric. Am suflat în lumânări şi am ieşit în grădină. Norii negri se răspândeau molcom pe cer. Vântul rece clătina copacii de pe alee. Am întors privirile şi am observat că

fereastra Marinei era luminată. Mi-am închipuit-o întinsă pe pat. O clipă mai târziu, lumina s-a stins. Vila se înălţa neagră ca ruina pe care mi-o închipuisem în prima zi. Am cântărit posibilitatea de a mă culca şi odihni, deşi percepeam un început de teamă, ce sugera o lungă noapte de nesomn.

Am hotărât să ies şi să-mi limpezesc gândurile ori, cel puţin, să-mi mortific trupul. Nici nu făcusem doi paşi, când a început să picure. Noaptea era agitată, iar străzile erau pustii. Mi-am înfundat mâinile în buzunare şi am plecat. Am hoinărit aproape două ceasuri. Nici frigul, nici ploaia nu s-au îndurat să-mi dăruiască oboseala la care râvneam atâta. Un gând mi se învârtea prin minte şi, cu cât încercam să-l ignor, cu atât mai intensă mi se vădea prezenţa lui.

Paşii m-au purtat la cimitirul din Sarriá. Ploaia răpăia pe statuile din piatră înnegrită şi crucile într-o rână. În spatele gardului, am distins un şir de siluete spectrale. Pământul reavăn mirosea a flori uscate. Mi-am pus capul pe gratii.

Fierul era rece. O urmă de rugină mi s-a scurs pe piele. Am scrutat bezna, aşteptând parcă să aflu în ea explicaţia tuturor întâmplărilor. Dar n-am aflat decât moarte şi tăcere.

122

- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

Ce căutam acolo? Dacă mai aveam o urmă de bun-simţ, trebuia să mă întorc la vilă şi să dorm fără oprire o sută de ceasuri. Era cea mai bună idee din ultimele trei luni.

M-am întors, gata să plec pe aleea îngustă cu chiparoşi.

Un felinar ardea în depărtare sub ploaie. Dar haloul i s-a topit brusc. O siluetă neagră a acoperit totul. Am auzit zgomote de copite pe pietrele drumului şi am zărit o trăsură

neagră ce se apropia, sfâşiind perdeaua de apă. Răsuflarea cailor negri ca tăciunele izvodea fantome de abur. Figura anacronică a unui surugiu se profila pe capră. Am căutat o ascunzătoare în marginea drumului, dar am dat doar de ziduri goale. Am simţit pământul vibrându-mi sub picioare.

Aveam o singură opţiune: să fac cale-întoarsă. Ud leoarcă şi cu răsuflarea tăiată, am încălecat gardul şi am sărit în incinta sacră.

123

- MARINA -

18

Am căzut în noroiul care se topea sub burniţă. Firicele de apă murdară târau flori uscate printre lespezi. Mâinile şi picioarele mi s-au afundat în noroi. M-am ridicat în capul oaselor şi am dat fuga să mă ascund în spatele unui tors de marmură care înălţa braţele la cer. Trăsura se oprise de cealaltă parte a gardului. Surugiul a coborât. Ducea un felinar şi purta o pelerină largă care îl acoperea cu totul. O

pălărie cu boruri mari şi un fular îl apărau de ploaie şi frig, acoperindu-i chipul. Am recunoscut trăsura. Cu ea ajunsese în acea dimineaţă doamna în negru la gara Francia. Pe una din portiere era simbolul fluturelui negru. Perdeluţe din catifea de culoare închisă acopereau ferestrele. M-am întrebat dacă doamna era în trăsură.

Surugiul s-a apropiat de gard, ascultând şi privind în interior. M-am lipit de statuie şi am rămas nemişcat. Am auzit clinchetul unui mănunchi de chei. Sunetul metalic al unui lacăt. Am blestemat în şoaptă. Fiarele au scrâşnit. Paşi în noroi. Surugiul se apropia de ascunzătoarea mea. Trebuia să plec. M-am întors să privesc cimitirul din spate. Vălul norilor negri s-a deschis. Luna a trasat o potecă de lumină

spectrală. Galeria mormintelor a lucit o clipă în beznă. M-am târât printre lespezi în interiorul cimitirului. Am ajuns la baza unui mausoleu. Închis cu porţi mari, din fier forjat şi sticlă. Surugiul se tot apropia. Mi-am ţinut răsuflarea şi m-am afundat în tenebre. A trecut la mai puţin de doi metri de mine, ţinând felinarul sus. Am oftat. L-am văzut înaintând spre inima cimitirului şi mi-am dat imediat seama unde se ducea.