Pereţii emanau apa murdară din ţevile de scurgere plesnite.

Pe jos era plin de bălţi. Am zărit un maldăr de cutii poştale ruginite şi m-am apropiat să le cercetez. În majoritate, erau goale şi nu aveau nume. Numai una părea să mai fie folosită.

Sub slin, am distins numele.

Luis Claret i Milá, et. 3

Un nume familiar, dar nu ştiam de ce. M-am întrebat dacă

era al surugiului. Mi l-am repetat de mai multe ori, încercând să-mi aduc aminte unde îl auzisem. Brusc, mintea mi s-a luminat. Inspectorul Florián ne spusese că, în ultimii ani de viaţă, doar două persoane mai avuseseră acces la Kolvenik şi la soţia lui, Eva, în turnul din parcul Güell: medicul său personal, Shelley, şi şoferul ce refuzase să-şi părăsească

patronul, Luis Claret. M-am pipăit în buzunare, căutând numărul de telefon pe care ni-l dăduse Florián, în caz că

voiam să-l contactăm. Chiar când mi s-a părut că-l găsisem, am auzit voci şi paşi în susul scării. Am fugit.

Ajuns în stradă, am fugit să mă ascund după colţul străduţei. Nu mult după aceea, o siluetă s-a ivit în poartă şi 128

- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

a pornit prin burniţă. Era tot surugiul. Claret. Am aşteptat să dispară şi am urmat ecoul paşilor lui.

129

- MARINA -

19

Urmărindu-l pe Claret, devenisem o umbră printre umbre.

Sărăcia şi mizeria din cartier se simţeau în aer. Claret parcurgea cu paşi mari străzile pe care eu nu mai călcasem nicicând. N-am înţeles unde eram până când, după ce a dat colţul, am recunoscut strada Conde del Asalto. Ajuns pe Ramblas, Claret a cotit la stânga şi s-a îndreptat spre piaţa Cataluña.

Câţiva întârziaţi străbăteau bulevardul. Chioşcurile luminate păreau nave eşuate. Ajuns la teatrul Liceo, Claret a traversat. Pe celălalt trotuar, s-a oprit în dreptul portalului din faţa edificiului unde locuiau doctorul Shelley şi fiica lui, María. Înainte de a intra, l-am văzut scoţând un obiect strălucitor de sub pelerină. Revolverul.

Faţada edificiului era o mască acoperită cu basoreliefuri şi garguie ce scuipau râuri de apă mizerabilă. O spadă de lumină aurită ieşea pe o fereastră din vârful clădirii.

Cabinetul lui Shelley. Mi l-am închipuit pe bătrânul doctor în scaunul de invalid, neputând dormi. Am dat fuga spre portal.

Uşa era blocată pe dinăuntru. O încuiase Claret. Am cercetat faţada, căutând altă intrare. Am dat ocol clădirii. În spate, o scară mică de incendiu urca la o cornişă ce dădea ocol blocului. Ea se îndrepta spre pasarela de piatră de la balcoanele faţadei principale. De acolo până la umbrarul de la cabinetul lui Shelley erau abia câţiva metri. Am urcat scara până la cornişă. De acolo am studiat iar traseul.

Cornişa avea, aşa cum am observat, doar două palme lăţime.

De la picioarele mele, distanţa până jos, în stradă, mi-a părut un abis. Am respirat adânc şi am făcut primul pas spre cornişă.

M-am lipit de perete, avansând centimetru cu centimetru.

Suprafaţa era lunecoasă. Unele pietre îmi mişcau sub picioare. Aveam senzaţia că, la fiecare pas, cornişa era tot mai îngustă. Zidul din spatele meu părea aplecat în faţă. Era împodobit cu efigii de fauni. Am băgat degetele în gura 130

- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

drăcească a unui chip cioplit, temându-mă ca nu cumva să

închidă fălcile şi să mi le secere. Folosindu-le ca pe crampoane, am ajuns la balustrada de fier forjat ce dădea ocol balconului rotund şi închis al cabinetului lui Shelley.

Am ajuns la platforma grilajului din faţa uşilor-fereastră.

Geamurile erau aburite. Mi-am lipit faţa de sticlă şi am privit înăuntru. Am împins delicat până am izbutit să întredeschid o fereastră. Un val de aer fierbinte, mirosind a lemn ars în şemineu, mi-a răbufnit în faţă. Doctorul stătea în jilţul din faţa focului, ca şi cum nicicând nu s-ar fi clintit de acolo. În spatele său s-au deschis uşile cabinetului. Claret. Ajunsesem prea târziu.

— Ţi-ai călcat jurământul, l-am auzit spunând pe Claret.

Era prima oară când îi auzeam limpede glasul. Grav, spart. La fel cu al lui Daniel, grădinarul de la internat, căruia un glonte îi distrusese laringele în timpul războiului. Medicii îi reconstruiseră gâtul, dar bietul om vorbise abia peste zece ani. Iar de pe buze îi ieşea un glas ca al lui Claret.

— Spuneai că ai distrus ultimul flacon, a zis Claret, apropiindu-se de Shelley.

Celălalt nu s-a deranjat să se întoarcă. Revolverul lui Claret s-a înălţat, ţintindu-l pe medic.

— Te înşeli în ceea ce mă priveşte, a spus Shelley. Claret i-a dat ocol şi s-a oprit în faţa bătrânului.

Shelley a ridicat ochii. Dacă îi era teamă, n-o arăta. Claret i-a ţintit capul.

— Minţi. Ar trebui să te omor pe loc, a zis Claret, lungind fiecare silabă, de parcă îl durea.

A pus ţeava pistolului între ochii lui Shelley.

— Haide, trage. Mi-ai face o favoare, a spus Shelley, senin.

Am înghiţit în sec. Claret a blocat trăgaciul.

— Unde-i?

— Nu-i aici.

— Unde atunci?

— Tu ştii unde, a replicat Shelley.

131

- MARINA -

Claret a oftat. Şi-a tras pistolul şi, abătut, a lăsat braţul să-i cadă.

— Toţi suntem condamnaţi, a spus Shelley. E doar o chestiune de timp. Niciodată nu l-ai înţeles, iar acum mai puţin ca oricând.

— Pe tine nu te înţeleg, a spus Claret. Eu am să mă duc la moarte fără să am nimic pe conştiinţă.

Shelley a râs amar.

— Morţii nu-i pasă de conştiinţă, Claret.